ceai şi, te rog, fără băuturi şi gustări; de altfel, voi avea eu grijă. Invită-ţi prietenii, vom face împreună selecţia, în ajun o să stai de vorbă cu ea, dacă va trebui; iar la serata dumitale nu vom anunţa sau vom face un fel de logodnă, ci doar vom lăsa să transpire o aluzie sau poate chiar o să şi spunem, dar fără nici un fel de solemnitate. Iar peste vreo două săptămâni veţi face şi nunta, pe cât se poate fără mult zgomot… Ba o să puteţi să şi plecaţi amândoi pentru un timp îndată după cununie, să zicem la Moscova. Poate că voi pleca şi eu cu voi… Principalul până atunci e să păstrăm tăcere.

  Stepan Trofimovici era uimit, încercă să deschidă vorba cum că ar trebui totuşi să vorbească şi el cu viitoarea mireasă, dar Varvara Petrovna se năpusti enervată:

  — Pentru ce? În primul rând, poate că nici nu va fi nimic…

  — Cum să nu fie? murmură mirele uimit la culme.

  — Uite aşa. Mai văd eu… De altfel, totul se va întâmpla aşa cum am spus eu, să n-ai nici o grijă, o pregătesc eu personal. N-are rost intervenţia dumitale. Tot ce trebuie spus şi făcut va fi spus şi făcut, iar dumneata n-ai de ce să te bagi. Pentru ce? În ce scop? Nu te duce nici dumneata personal, şi nici scrisori să nu-i scrii. Te rog, nici o mişcare. Şi eu voi păstra tăcere.

  Nu dădu nici un fel de explicaţie şi plecă vădit indispusă. Se pare că supunerea şi graba excesivă a lui Stepan Trofimovici o surprinseseră. Din păcate, el nu înţelegea deloc situaţia în care se afla şi întreaga chestiune nu i se înfăţişa şi din alte puncte de vedere. Dimpotrivă, începuse să adopte un ton nou, un aer triumfător şi uşuratic, îşi dădea curaj.

  — Nimic de zis, îmi place! spunea el oprindu-se în faţa mea şi desfăcându-şi mâinile în lături, ai auzit? Vrea să mă aducă într-o stare, încât în cele din urmă să nu mai consimt. Căci şi eu pot să-mi pierd răbdarea şi… să nu consimt! „Stai liniştit, zice, n-ai de ce să te duci acolo”, dar de ce, în definitiv, trebuie neapărat să mă însor? Numai pentru că aşa i s-a năzărit ei, pentru că i-a venit acest moft caraghios? Doar eu sunt un om serios şi aş putea să nu mă supun fanteziilor unei femei trăsnite. Eu am anumite îndatoriri faţă de fiul meu şi… faţă de mine însumi! Fac un sacrificiu, înţelege ea acest lucru? Poate că de aceea am consimţit, că mi s-a urât cu viaţa şi totul îmi este indiferent. Nu se gândeşte însă că ar putea să mă scoată din sărite şi atunci cu adevărat puţin o să-mi pese: mă supăr şi refuz. Et enfin le ridicule… Ce vor spune cei de la club? Ce va spune… Liputin? „Poate că nici nu va fi nimic.” Cum îţi place?! Dar e culmea culmilor! E ceva… ce înseamnă asta? Je suis un forçat, un Badinguet, un om strâns cu uşa!

  În acelaşi timp, un fel de infatuare capricioasă şi uşuratică străbătea prin toate aceste lamentări şi exclamaţii. În seara aceea iar am golit împreună o sticluţă.

  Capitolul al treilea.

  Păcatele altuia.

  I

  Cam la o săptămână după aceea, lucrurile începură să ia oarecare amploare.

  În treacăt fie zis, în tot cursul acestei săptămâni nenorocite, a trebuit să îndur momente de mare tristeţe şi chin, rămânând în calitatea mea de confident intim aproape nelipsit de lângă bietul meu prieten proaspăt logodit. Îl apăsa mai ales un sentiment penibil de ruşine, deşi în decursul întregii săptămâni n-am dat ochii cu nimeni şi am stat în casă singuri, noi doi; se ruşina chiar şi de mine, ba într-aşa hal, încât pe măsură ce mi se destăinuia mai mult, cu atât mai vârtos şi tocmai de aceea se arăta mai pornit împotriva mea. Aceeaşi susceptibilitate bolnăvicioasă îl făcea să creadă că toată lumea, tot oraşul era la curent cu situaţia lui şi de aceea se ferea să apară nu numai la club, dar şi în cercul amicilor săi mai apropiaţi. Până şi plimbarea lui obişnuită de seara, prescrisă de medic, n-o făcea decât după ce se întuneca de tot, la căderea nopţii.

  Trecu o săptămână întreagă şi el nu ştia încă dacă este logodit sau nu şi nici nu izbutea să capete în această privinţă o certitudine oarecare, în ciuda încercărilor sale stăruitoare. Nu dăduse încă ochii cu logodnica ce-i fusese hărăzită şi nici nu ştia dacă are sau nu o logodnică; nu ştia nici măcar dacă era ceva serios în toată întreprinderea aceasta! Varvara Petrovna, nu se ştie din ce motive, refuza categoric să-l primească. Iar la una dintre primele lui scrisori (îi trimisese între timp nenumărate scrisori) îi răspunse cu rugămintea formală de a o scuti pentru un timp de orice relaţii, întrucât este foarte ocupată; şi cu toate că ar avea la rândul ei să-i comunice lucruri foarte importante, o să aştepte pentru asta un moment de răgaz, de care nu dispunea acum deloc, şi că îl va anunţa chiar ea, la timpul potrivit, când anume ar putea s-o viziteze. Cât despre scrisori, îl avertiza că i le va restitui nedesfăcute, pentru că toate acestea nu sunt „decât nişte mofturi”. Bileţelul acesta mi-l arătase chiar el şi l-am citit personal.

  Şi cu toate acestea, nici atitudinea ei dură, nici noianul de incertitudini în care se pomenise nu erau nimic în comparaţie cu frământarea lui principală. Avea o grijă tăinuită care îl chinuia teribil, fără încetare; îl vedeam slăbind la chip pe zi ce trece şi pierzându-şi tot mai mult curajul. Grija aceasta ascundea motivul ruşinii lui covârşitoare despre care nu voia să-mi vorbească nici mie; dimpotrivă, de fiecare dată căuta să se eschiveze, minţindu-mă şi recurgând la nişte explicaţii cu totul puerile; ceea ce nu-l împiedica totuşi să mă cheme zilnic, neputând să se lipsească nici două ore de