Comportarea aceasta mă făcea oarecum să mă simt, fără să vreau, atins în amorul meu propriu. Nu e greu de ghicit că eu descifrasem de mult marea lui taină, care pentru mine devenise întru totul străvezie. După convingerea mea nestrămutată de atunci, dezvăluirea acestei taine, a acestei frământări majore a lui Stepan Trofimovici, nu i-ar fi adăugat nimic onoarei lui şi, ca om tânăr ce eram, mă cam revolta brutalitatea sentimentelor sale şi urâţenia unora dintre bănuielile lui. Într-un moment de pornire şi, recunosc, plictisit să-i tot servesc de confident, poate că am mers prea departe cu acuzaţiile. Din cruzime căutam să obţin din partea lui o mărturisire, deşi admiteam că asemenea mărturisiri, în unele situaţii, sunt cam dificile. Şi el mă înţelegea foarte bine, adică îşi dădea seama că am priceput totul şi că sunt supărat pe el, lucru pentru care se simţea la rându-i supărat pe mine, adică tocmai pentru faptul că mă supăr pe el şi-l înţeleg prea bine. Enervarea mea în cazul de faţă putea să pară meschină şi stupidă; dar izolarea aceasta în doi de multe ori e dăunătoare unei adevărate prietenii. Dintr-un anumit punct de vedere, el vedea just unele aspecte ale situaţiei sale, ba şi le definea cu destulă fineţe în punctele în care nu considera necesar să se ascundă.

  — Ce deosebire colosală! spunea el, lăsând să-i scape uneori câte o confidenţă despre Varvara Petrovna. Ce deosebire între felul cum era ea înainte vreme, când stăteam de vorbă împreună… Închipuie-ţi că pe atunci ea mai ştia să discute. Ai putea să mă crezi că avea chiar idei, idei proprii, originale. Acum însă totul s-a schimbat! Zice că toate acestea nu sunt decât vorbărie demodată! Detestă tot ce a fost înainte… A devenit acum un fel de amploaiat, de vechil, o fiinţă cu inima înăsprită, şi e tot timpul supărată…

  — Dar de ce să se supere, de vreme ce ai acceptat ce-a vrut? am obiectat eu.

  Mă privi cu înţeles.

  — Cher ami, dacă nu mă învoiam, s-ar fi supărat teribil, te-ri-bil! Şi totuşi mai puţin decât acum, după ce am consimţit.

  Se arătă foarte satisfăcut de felul cum îşi formulase constatarea şi în seara aceea mai golirăm o sticluţă în doi. N-a fost decât o dispoziţie de moment; a doua zi îl găsii mai deprimat şi mai morocănos decât oricând.

  Cel mai mult mă agasa la el faptul că nu se hotăra nici măcar să facă o vizită de rigoare doamnelor Drozdov, de curând sosite în oraş, pentru a reînnoda vechile relaţii cu această familie, lucru la care râvnea nespus, tânjind aproape zilnic din cauză că nu izbutea să-şi realizeze această dorinţă, mai ales că dorinţa era reciprocă, de vreme ce, după cum am auzit, întrebaseră şi ele de el chiar imediat după sosire. Despre Lizaveta Nikolaevna vorbea cu un entuziasm pentru mine aproape de neînţeles. Era fără îndoială din pricină că-şi aducea aminte de dânsa ca despre un copil pe care îl îndrăgise atât de mult odinioară; afară de asta, nu se ştie de ce, îşi închipuia că va afla imediat în preajma ei o salvare de la toate chinurile prezente, ba şi rezolvarea îndoielilor lui. Se aştepta să găsească în persoana Lizavetei Nikolaevna o fiinţă extraordinară. Şi totuşi nu se ducea s-o vadă, deşi nu era zi să nu-şi propună s-o facă. Principalul era că şi eu însumi ţineam mult pe atunci să-i fiu prezentat şi nu puteam conta în această privinţă decât pe Stepan Trofimovici. Încercasem o impresie puternică întâlnind-o deseori pe stradă, bineînţeles, când pleca la plimbare în ţinută de amazoană pe un cal superb, însoţită de aşa-numita ei rudă, un ofiţer chipeş, nepotul decedatului general Drozdov. Orbirea mea naivă n-a ţinut decât o singură clipă şi curând a trebuit eu însumi să-mi dau seama de caracterul fantezist al visului meu, dar şi această clipă existase aievea şi de aceea vă puteţi închipui cât de revoltat eram uneori pe atunci pe bietul meu prieten pentru încăpăţânarea lui de a se izola într-o singurătate absolută.

  Toţi ai noştri fuseseră chiar de la început înştiinţaţi în mod expres cum că un timp Stepan Trofimovici nu va primi vizite şi roagă să fie lăsat într-o absolută singurătate. El insistă ca această înştiinţare să fie făcută în scris printr-un fel de circulară, deşi eu îl sfătuisem să n-o facă. La rugămintea lui, trecui aproape pe la toţi, anunţând pe fiecare că Varvara Petrovna l-a însărcinat pe „bătrânul” nostru (aşa îl numeam noi pe Stepan Trofimovici între noi) să-i redacteze o lucrare urgentă şi să pună în ordine o corespondenţă de mai mulţi ani; că el s-a încuiat ca să termine această lucrare, iar eu îl ajut etc., etc. Numai pe la Liputin nu apucasem să trec, amânând mereu sau mai bine zis temându-mă să-l vizitez în acest scop. Ştiam dinainte că el nu va da crezare nici unui cuvânt al meu şi negreşit îşi va închipui că este vorba de un secret păstrat exclusiv faţă de dânsul, şi eram sigur că îndată ce voi pleca de la el va porni prin tot oraşul ca să afle tot ce poate şi, bineînţeles, să bârfească. În timp ce-mi închipuiam toate acestea, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe neaşteptate pe stradă. Constatai cu acest prilej că el de mult aflase vestea de la cei preveniţi de mine. Ciudat însă, nu numai că nu manifestă nici un fel de curiozitate şi nici nu întrebă despre Stepan Trofimovici, dar dimpotrivă, mă întrerupse chiar el, schimbând subiectul îndată ce încercai să mă scuz de faptul că nu trecusem pe la el mai înainte. E adevărat că avea omul şi ce să-mi povestească; era foarte agitat şi se bucura de faptul că găsise în mine un ascultător. Îmi vorbi despre noutăţile din oraş, despre sosirea soţiei guvernatorului „cu noile ei proiecte”, despre opoziţia care s-a format la club, despre faptul că toată lumea discută problema ideilor noi şi cum se