preocupă toţi de acest lucru etc., etc. Vorbi astfel cam un sfert de oră şi cu atâta haz încât nu mă lăsa inima să mă despart de el. Deşi nu puteam să-l sufăr, trebuie să recunosc însă că avea darul de a se face ascultat, mai ales când era foarte furios de ceva. Omul acesta, după părerea mea, era un spion autentic înnăscut. Ştia în orice clipă toate noutăţile de ultimă oră şi toate dedesubturile oamenilor din oraşul nostru, mai ales sub aspectul lor meschin, şi era de mirare în ce grad putea să se pasioneze de nişte lucruri care de fapt nu-l priveau deloc, întotdeauna am avut impresia că trăsătura principală a firii sale era invidia. Când i-am spus în aceeaşi seară lui Stepan Trofimovici despre întâlnirea mea cu Liputin şi discuţia noastră, el, spre marea mea surprindere, se arătă extrem de emoţionat şi îmi puse o întrebare absurdă: „Liputin ştie sau nu?”. Căutai să-i demonstrez că nu avea cum să se afle aşa ceva atât de repede şi nici n-ar fi avut de la cine; dar Stepan Trofimovici era de altă părere.

  — Mă crezi sau nu, conchise el în cele din urmă în mod neaşteptat, dar sunt convins că el nu numai că ştie absolut totul până în cele mai mici amănunte despre situaţia noastră, dar şi încă ceva în plus, ceva ce nu cunoaştem nici eu, nici dumneata şi probabil nu vom cunoaşte niciodată sau o vom afla abia când va fi prea târziu şi nu va exista nici o posibilitate de întoarcere…

  Tăcui, dar cuvintele acestea mi se părură că au un substrat semnificativ. Timp de cinci zile după aceea nu se mai făcu nici o aluzie între noi despre Liputin; era limpede că Stepan Trofimovici regreta nespus faptul de a-şi fi dat în vileag, în faţa mea, asemenea bănuieli şi mărturisiri.

  II.

  Într-o dimineaţă, adică la vreo şapte sau opt zile după ce Stepan Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora unsprezece, în timp ce mă grăbeam ca de obicei să ajung la nefericitul meu prieten, mi se întâmplă pe drum un fapt cu totul neprevăzut.

  Îl întâlnii pe Karmazinov, „marele scriitor”, cum îl numea Liputin. Îi citisem opera încă din copilărie. Schiţele şi povestirile lui sunt cunoscute atât de generaţia trecută, cât şi de a noastră; mă pasionau; erau desfătarea adolescenţei şi tinereţii mele. Pe urmă mă cam răcii faţă de pana lui; nuvelele şi romanele cu tendinţă pe care le scrise mai târziu nu-mi mai plăcură la fel de mult ca operele lui de început, în care găseai atâta poezie sinceră; iar scrierile lui din ultimul timp nu-mi plăceau chiar deloc.

  În general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici părerea personală într-o chestiune atât de delicată, toţi scriitorii noştri talentaţi de mâna a doua, pe care opinia publică îi consideră cât timp trăiesc aproape nişte genii, nu numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-odată din memoria oamenilor din chiar momentul morţii, dar se întâmplă ca şi în viaţă fiind încă, odată cu apariţia unei noi generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în mijlocul căreia s-au afirmat, în mod inevitabil sunt uitaţi şi desconsideraţi cu o repeziciune neînchipuită. Toate astea se întâmplă la noi, nu ştiu cum, prea brusc, ca o schimbare de decor în teatru. O! lucrurile se întâmplă în acest caz cu totul altfel decât cum se întâmplă cu un Puşkin, un Gogol, un Moličre sau Voltaire, deci cu toţi scriitorii aceştia mari care au avut de exprimat ceva nou, al lor, original. Este adevărat că domnii aceştia talentaţi de mâna a doua, nu ştiu cum se întâmplă că, ajungând la o vârstă respectabilă, se dezumflă ei înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi dea seama câtuşi de puţin de acest lucru. De multe ori se constată că un scriitor căruia i se atribuia o profunzime extraordinară de gândire şi de idei, şi de la care toată lumea se aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării societăţii dă dovadă la sfârşit de atâta anemie şi insignifianţă în ce priveşte ideile sale principale, încât nimeni nu mai regretă faptul că a putut atât de repede să se epuizeze. Dar aceşti bătrâni cărunţi nu observă acest lucru şi se indignează. Orgoliul lor, tocmai spre sfârşitul activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinzătoare. Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre propria lor persoană, se cred probabil cel puţin nişte semizei! Despre Karmazinov se spunea că ţine mai mult la relaţiile sale cu puternicii zilei şi cu societatea înaltă decât la puritatea conştiinţei lui. Se mai spunea despre el că era în stare să te întâmpine cu braţele deschise, cu multă amabilitate, să te încânte, să te farmece prin simplitatea şi sinceritatea lui, mai ales când avea nevoie de tine în cine ştie ce chestiune şi bineînţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. Dar era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de care se temea, că era gata, ba considera drept o datorie sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare desconsiderare, ca pe o aşchie, ca pe o muscă, fără măcar să-ţi lase timp să te îndepărtezi de el, închipuindu-şi probabil cu toată seriozitatea că procedează după regulile unei bune-cuviinţe perfecte. În ciuda unei stăpâniri de sine desăvârşite şi a cunoaşterii perfecte a bunelor maniere, se spunea că e orgolios până la isterie, încât nu era în stare în nici un fel să-şi ascundă susceptibilităţile de autor, chiar şi în acele cercuri de societate care prea puţin se interesează de literatură; iar dacă se întâmpla să-l surprindă cineva prin indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice preţ să se răzbune.

  Cu un an în urmă am citit într-o revistă un articol de el, pretenţios şi naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi pe psihologul. Descria naufragiul unui vapor undeva aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca martor ocular, urmărind operaţiunile de