salvare a supravieţuitorilor şi de pescuire a cadavrelor celor înecaţi. Tot articolul acesta, destul de lung şi de stufos, fusese scris exclusiv cu scopul de a-şi etala cât mai mult propria-i persoană. Şi într-adevăr subtextul apărea evident: „Uitaţi-vă bine la mine şi fiţi atenţi ce simţeam eu în acele clipe. La ce vă trebuie marea, furtuna şi stâncile sau sfărâmăturile navei naufragiate? V-am descris eu îndeajuns toate acestea prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la această femeie înecată cu copilul strâns în braţele ei moarte? Admiraţi mai bine cum n-am putut eu suporta această privelişte şi mi-am întors capul. Iată-mă întors cu spatele; mă vedeţi? Sunt îngrozit şi incapabil să-mi arunc privirea înapoi; acum îmi închid ochii cutremurat, nu e ceva foarte-foarte interesant?”. Când i-am împărtăşit lui Stepan Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a declarat de acord cu mine.

  Când se răspândi zvonul cum că în oraşul nostru va sosi Karmazinov, eu, bineînţeles, am fost cuprins de o puternică dorinţă să-l văd şi, dacă se va putea, să-l şi cunosc. Ştiam că acest lucru ar fi fost posibil prin Stepan Trofimovici, care fusese cândva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă pomenesc cu el în faţă la încrucişarea unor străzi. L-am recunoscut de la prima ochire; îmi fusese arătat cu câteva zile înainte trecând pe stradă în trăsura soţiei guvernatorului.

  Era un om de talie mică, un fel de bătrânel, deşi nu avea mai mult de cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu părul des, cărunt, răzbind stufos de sub borurile jobenului în cârlionţi mărunţi, deasupra unor urechi mititele şi roz. Acest chip îngrijit nu era cine ştie ce frumos, avea buze subţiri şi lungi care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam gros şi nişte ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, într-o pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în acest sezon undeva prin Elveţia sau Italia de Nord. În orice caz însă toate detaliile mărunte ale vestimentaţiei sale: butonaşii de la manşete, guleraşul, năstureii, lornionul de os, atârnat de un şnuruleţ subţire negru, ineluşul, toate erau aşa cum le poartă oamenii îmbrăcaţi ireproşabil. Sunt sigur că vara el purta nişte pantofiori de stofă colorată cu năsturei de sidef încheiaţi lateral. Când l-am întâlnit, tocmai se oprise la colţul străzii şi se uita în jurul său. Observând că îl privesc cu multă curiozitate, el mă întrebă cu o voce mieroasă, deşi cam prea stridentă:

  — Permiteţi-mi să vă întreb cum aş putea ajunge pe drumul cel mai scurt în strada Bâkov.

  — Strada Bâkov? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu cuprins de o emoţie subită. Mergeţi drept înainte şi a doua stradă la stânga.

  — Vă sunt foarte recunoscător.

  Blestemată să fie această clipă: se pare că m-am intimidat şi l-am privit slugarnic! El a remarcat îndată acest lucru, bineînţeles, şi-a dat seama pe loc de faptul că ştiu tot; ştiu adică cine este el, că i-am citit toate cărţile şi îl admir încă din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu slugarnică admiraţie. Îmi zâmbi, dădu încă o dată din cap în semn de salut şi porni în direcţia pe care i-o arătasem. Nu ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui; după cum nu ştiu nici de ce m-am grăbit ca să-l ajung şi să fac alături de el vreo zece paşi. Deodată el se opri din nou.

  — N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropiere un birjar? mi se adresă el iar, cu aceeaşi voce ţipătoare. Neplăcut strigăt; urâtă voce!

  — Un birjar? Birjarii opresc nu departe de aici… În faţa catedralei, acolo staţionează birjele, şi a fost cât pe-aci să mă reped să chem un birjar. Bănuiesc că tocmai la aşa ceva se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că mi-am revenit îndată şi am rămas pe loc, dar el a remarcat prea bine pornirea mea iniţială şi acum mă observa cu acelaşi zâmbet neplăcut. Şi aci s-a întâmplat ceea ce nu voi uita niciodată.

  Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl ţinea în mâna stângă. De altfel, nici nu era un săculeţ, ci o cutioară sau, mai bine zis, un fel de mică servietă sau, şi mai precis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de damă, de altfel, nici nu ştiu ce era, dar ţin minte numai faptul că m-am repezit, mi se pare, s-o ridic.

  Sunt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima mişcare pe care am schiţat-o era în afară de orice îndoială; n-aveam cum s-o maschez şi de aceea am roşit ca un prost. Şiretul personaj a exploatat imediat această împrejurare şi a folosit-o în modul cel mai convenabil.

  — Nu vă deranjaţi, îl ridic singur, zise el cu un zâmbet fermecător, când văzu clar că nu voi ridica săculeţul şi, luându-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar fi vrut să preîntâmpine amabilitatea mea, dădu o dată din cap în chip de salut şi-şi urmă drumul, lăsându-mă aiurit. Era ca şi cum i-aş fi ridicat eu obiectul. Timp de vreo cinci minute am stat pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci dezonorat; dar apropiindu-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un teribil hohot de râs. Întâlnirea aceasta mi se păru atât de caraghioasă, încât mă decisei imediat să-l distrez pe Stepan Trofimovici mimându-i întreaga scenă.

  III.

  De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii într-o dispoziţie cu totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu un fel de nerăbdare avidă în întâmpinarea mea, de cum mă văzu apărând în uşă, dornic să audă ce veşti îi aduc, dar mă ascultă cu un aer atât de preocupat, încât la început nici nu înţelegea probabil ce-i spuneam. Însă în clipa când pronunţai numele lui Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul din fire şi izbucni:

  — Să nu-mi spui