Trase unul dintre sertarele biroului şi zvârli pe masă trei bucăţele de hârtie scrise în grabă cu creionul de Varvara Petrovna. Primul bileţel era datat de alaltăieri, al doilea de ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră în urmă; toate conţineau nişte naivităţi privitoare la Karmazinov şi trădau neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a Varvarei Petrovna, provocată de teama că acest Karmazinov ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste bileţele în ordinea lor cronologică începând cu cel scris acum două zile (exista probabil şi alt bileţel, scris acum trei zile, sau poate şi un altul scris cu patru zile în urmă):

  Dacă el, în sfârşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi rosteşti, în prezenţa lui, numele. Nici o aluzie. Nu deschizi vorba şi nici nu aminteşti de mine.

  V. S.

  Bileţelul de ieri:

  Dacă el se va decide, în sfârşit, în dimineaţa aceasta, să te viziteze, cred că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l primeşti. Aşa cred eu, nu ştiu care e părerea dumitale.

  V. S.

  Bileţelul de astăzi, ultimul:

  Sunt convinsă că apartamentul dumitale e plin de gunoaie şi de fum de ţigări. Ţi-i trimit pe Maria şi pe Fomuşka; într-o jumătate de oră vor face curat şi vor pune totul în ordine. Iar dumneata să nu-i împiedici, ci să stai în bucătărie cât timp se deretică. Îţi trimit un covor de Buhara şi două vaze chinezeşti: de mult intenţionam să ţi le dăruiesc, şi în plus pe Teniers al meu (provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe fereastră, iar pe Teniers atârnă-l în dreapta portretului lui Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în sfârşit, primeşte-l cu o politeţe aleasă, dar în conversaţie caută să-l întreţii despre lucruri insignifiante, pe teme ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a despărţit de el. Despre mine, nici un cuvânt. Poate că o să trec pe la dumneata către seară.

  V. S.

  P. S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă că nu va veni deloc.

  Am citit conţinutul bileţelelor şi am rămas mirat că îşi făcea atâta sânge rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l întrebător, am observat deodată că, în timp ce eu citeam, apucase să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa palidă şi mâinile-i tremurau.

  — Puţin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, răspunzând la privirea mea întrebătoare. Je m’en fâche! Îi arde să se tulbure din cauza lui Karmazinov, dar la scrisorile mele nu răspunde! Iată, poftim, scrisoarea mea nedesfăcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe masă, sub carte, sub L’homme qui rit. Ce mă interesează că ea se frământă din cauza lui Ni-ko-lenka! Je m’en fâche et je proclame ma liberté. Au diable le Karmazinoff! Au diable la Lembke! Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Teniers l-am vârât în scrin, iar pe dânsa am somat-o să mă primească imediat. Ai auzit? Am so-ma-t-o! I-am trimis tot aşa un bileţel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, prin Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna personal, s-o aud declarându-mi cu propria ei gură şi în faţa cerului sau cel puţin în faţa dumitale. Vous me seconderez, n’est-ce pas, comme ami et témoin? Nu vreau să roşesc, nu vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite secrete în această chestiune! Să mi se spună deschis, sincer, omeneşte, şi atunci… atunci poate că voi uimi toată generaţia prin generozitatea mea… Sunt eu un ticălos, domnul meu? încheie el brusc, uitându-se furios la mine, ca şi cum eu aş fi fost acela care îl consideră ticălos.

  L-am rugat să bea puţină apă; nu-l mai văzusem într-o asemenea stare. Tot timpul cât vorbise, alergase de la un colţ la altul de-a lungul camerei şi deodată se opri brusc în faţa mea într-o poză cu totul neobişnuită.

  — Îţi închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de aroganţă bolnăvicioasă, măsurându-mă cu privirea din cap până-n picioare şi invers, îţi închipui cumva că eu, Stepan Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine atâta forţă morală ca, luându-mi lădiţa – lădiţa mea sărăcăcioasă – şi punând-o pe umerii mei slabi, să ies pe poartă şi să dispar de aici pentru totdeauna, când aşa ceva mi-o vor cere onoarea şi marele principiu al independenţei? Nu o dată Stepan Verhovenski a avut de înfruntat şi de respins despotismul prin mărinimie sufletească, fie chiar şi despotismul unei femei smintite, adică despotismul cel mai jignitor şi mai cumplit din toate formele de despotism care pot exista pe lume, deşi văd că dumneata ţi-ai îngăduit, mi se pare, în clipa aceasta să zâmbeşti la auzul cuvintelor mele, stimate domn! A, dumneata nu crezi că eu voi putea găsi în mine atâta mărinimie, ca să pot să-mi închei existenţa ca un preceptor în familia unui comerciant sau să mor de foame sub un gard! Răspunde, răspunde imediat: mă crezi sau nu mă crezi capabil?

  Dar eu m-am abţinut intenţionat să-i răspund. Ba m-am şi prefăcut că ezit, necutezând să-l jignesc printr-un răspuns negativ, dar neputând să-i răspund nici afirmativ. Exista în toată enervarea aceasta a lui ceva ce categoric mă jignea, dar nu personal, o, nici pe departe! dar… despre aceasta va fi vorba mai târziu.

  Faţa lui Stepan Trofimovici păli.

  — Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele meu), şi-ai fi preferat… să nu mai vii deloc pe la mine? spuse el pe un ton alb, liniştit, care precede de obicei o explozie extraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a intrat Nastasia, întinzându-i în tăcere un bileţel pe care era scris ceva cu creionul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar