Stepan Trofimovici îşi înşfăcă tăcut pălăria şi bastonul şi părăsi ca o furtună încăperea; maşinal, am pornit şi eu după dânsul. Deodată pe culoar se auziră nişte glasuri şi zgomot de paşi. Rămase pe loc trăsnit.

  — E Liputin, sunt pierdut! şopti el prinzându-mă de mână.

  În aceeaşi clipă intră Liputin.

  IV.

  De ce urma să fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu nu ştiam; de altfel, nici nu prea dădeam mare importanţă cuvintelor sale; atribuiam totul nervilor lui surescitaţi. Şi totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită şi de aceea hotărâi să fiu atent la ce va urma.

  Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cât colo că de data aceasta Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste orice oprelişti, consemne şi interdicţii. Aducea cu el un domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. Drept răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas stană de piatră, Liputin strigă tare:

  — Îţi aduc un musafir, unul nu prea obişnuit! Îmi permit să-ţi tulbur singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer-constructor remarcabil. Important este că el îl cunoaşte îndeaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr Stepanovici, şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a sosit.

  — Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios musafirul, n-am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar pe Verhovenski, într-adevăr, îl cunosc. M-am despărţit de el în gubernia H., acum zece zile.

  Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mâna, poftindu-l cu un gest să ia loc; se uită la mine, se uită la Liputin şi deodată, venindu-şi parcă în fire, se aşeză repede şi el, rămânând totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi bastonul în mână.

  — Erai gata să pleci, mi se pare! Mi s-a spus că te simţi cam bolnav din cauza prea multor ocupaţii.

  — Da, sunt bolnav şi voiam să fac o scurtă plimbare, eu… Stepan Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi bastonul şi roşi.

  Între timp, îl examinai la repezeală pe musafir. Era un om încă tânăr, în vârstă de aproximativ douăzeci şi şapte de ani, zvelt şi uscăţiv; decent îmbrăcat, oacheş, cu faţa cam pământie şi cu ochi negri fără nici un licăr. Avea un aer îngândurat şi absent, vorbea sacadat şi întru câtva incorect gramatical, dispunând cuvintele într-o ordine ciudată şi mereu încurcându-se când trebuia să formuleze o frază mai lungă. Liputin observă, bineînţeles, că Stepan Trofimovici e foarte speriat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El luă loc pe un scaun împletit pe care îl puse aproape în mijlocul încăperii, ca să se afle la jumătatea distanţei dintre gazdă şi musafir, care se aşezaseră faţă-n faţă pe cele două canapele de lângă pereţi, de o parte şi de cealaltă a camerei. Ochii lui vioi scormoneau plini de curiozitate toate colţişoarele.

  — Eu… de mult nu l-am văzut pe Petruşa… V-aţi întâlnit în străinătate? izbuti să articuleze Stepan Trofimovici, adresându-i-se musafirului.

  — Şi aici, şi în străinătate.

  — Aleksei Nilâci vine direct din străinătate după o absenţă de patru ani, interveni Liputin, a făcut o călătorie în scop de perfecţionare în domeniul specialităţii sale, iar la noi s-a deplasat cu gândul pe deplin îndreptăţit să-şi găsească un loc la construcţia podului nostru de cale ferată şi acum e în aşteptarea răspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe Lizaveta Nikolaevna, prin Piotr Stepanovici.

  Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuză şi ascultând cu o nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat.

  — Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici.

  — Îl cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici? se informă Stepan Trofimovici.

  — Îl cunosc şi pe el.

  — Eu… cam de mult nu l-am văzut pe Petruşa şi… mă simt prea puţin îndreptăţit de a mă considera tatăl său… C’est le mot; eu… cum l-ai lăsat?

  — Păi, aşa l-am lăsat… vine şi el, se grăbi să scape iar domnul Kirillov.

  Hotărât lucru, era cam pornit.

  — A, vine! în sfârşit eu… Înţelegeţi, de mult nu l-am văzut pe Petruşa! se crampona de această frază Stepan Trofimovici. Aştept acum sosirea sărmanului meu băiat, în faţa căruia… o, în faţa căruia mă simt atât de vinovat! Adică, propriu-zis, eu vreau să spun că despărţindu-mă atunci de el la Petersburg, eu… într-un cuvânt, eu îl consideram drept un om de nimica, quelque chose dans ce genre. Ştiţi, un băiat cam nervos, foarte sensibil şi… fricos, înainte de culcare se închina până-n pământ, făcea semnul crucii şi deasupra pernei, ca să nu moară noaptea… Je m’en souviens. Enfin, nici un fel de simţ artistic, adică nimic mai elevat, nimic fundamental, măcar un germene de viitoare idee… C’était comme un petit idiot. Dar mi se pare că am deviat, scuzaţi, eu… m-aţi găsit…

  — Vorbiţi serios că făcea semnul crucii deasupra pernei? se învioră deodată inginerul, vădind un interes deosebit.

  — Da, făcea semnul crucii…

  — Am întrebat doar aşa; continuaţi.

  Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin.

  — Vă sunt foarte recunoscător pentru această vizită, dar mărturisesc, eu acum… nu sunt capabil… permiteţi totuşi să aflu unde locuiţi?

  — Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.

  — Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu involuntar.

  — Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şatov stă sus la mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul Lebeadkin. Dumnealui îi cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui Şatov. A cunoscut-o destul de aproape în străinătate.

  — Comment? Înseamnă că ştiţi ceva şi despre această nefericită căsnicie de ce pauvre ami. Şi o cunoaşteţi şi pe această femeie? strigă Stepan Trofimovici cuprins de o emoţie neaşteptată. Sunteţi primul om pe care-l întâlnesc şi care a cunoscut-o personal; şi dacă…

  — Prostii! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii dumneata, Liputin, să exagerezi! Nici n-am văzut-o