pe soţia lui Şatov; doar o singură dată de la distanţă şi nicidecum de aproape… Pe Şatov da, îl cunosc; dar de ce să adaugi lucruri care nu sunt decât propriile dumitale născociri?

  El se răsuci brusc pe divan, puse mâna pe pălărie, apoi iar o lăsă deoparte şi, reluându-şi poziţia de mai înainte, îşi aţinti ochii negri scânteind sfidător asupra lui Stepan Trofimovici. Mi se păru cu totul bizară această enervare subită.

  — Scuzaţi-mă, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este vorba despre o chestiune de natură mai delicată…

  — Nici un fel de chestiune delicată nu există şi cred că e ruşinos… Iar cuvântul „prostii” nu vi l-am adresat dumneavoastră, ci lui Liputin, pentru că le scoate de la el. Scuzaţi-mă, dacă s-a putut înţelege că m-am adresat dumneavoastră. Îl cunosc pe Şatov, dar pe nevastă-sa nu o cunosc deloc… deloc!

  — Am înţeles, am înţeles; şi dacă am stăruit, e numai pentru că sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, notre irascible ami, şi m-a interesat mereu… Omul acesta şi-a schimbat radical, după părerea mea, concepţiile de odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi atât de mult ţipă astăzi despre notre sainte Russie, încât de mult am socotit necesar să atribui această schimbare din organismul său – nici n-aş vrea s-o consider altfel – unei zguduiri puternice de ordin familial, şi anume căsătoriei sale nefericite. Eu, unul, care am studiat temeinic sărmana mea Rusie şi o cunosc aşa cum îmi cunosc propriul meu buzunar, iar poporului i-am consacrat întreaga mea viaţă, eu pot să vă asigur ca el nu cunoaşte poporul rus şi afară de asta…

  — Nici eu nu cunosc deloc poporul rus şi… nu dispun de timp ca să-l studiez! reteză iar inginerul şi iar se răsuci brusc pe divan. Stepan Trofimovici îşi înghiţi vorba la jumătatea frazei.

  — Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Liputin, a şi început studiul şi a compus un articol deosebit de interesant despre cauzele sinuciderilor devenite atât de frecvente în Rusia şi în general despre cauzele care determină creşterea sau diminuarea numărului de sinucideri în societate. A ajuns la nişte rezultate uimitoare.

  Inginerul se tulbură teribil.

  — Nu ai nici un drept, bâigui el mânios, n-am scris nici un articol. N-am vreme să mă ocup de prostii. Te-am întrebat în mod confidenţial, cu totul întâmplător. Nici nu poate fi vorba despre articol; eu nu public nimic şi dumneata n-ai dreptul…

  Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere.

  — Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera dumitale literară drept articol. Dumnealui nu face altceva decât să culeagă date şi observaţii; cât priveşte esenţa problemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se atinge deloc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii universale în vederea binelui final. De pe acum, dumnealui pretinde peste o sută de milioane de capete pentru instaurarea raţiunii în Europa, deci mai mult decât s-a cerut la ultimul Congres al păcii. În această privinţă, Aleksei Nilâci a mers mult mai departe decât toţi ceilalţi. Inginerul îl asculta cu un zâmbet palid, dispreţuitor. Cam o jumătate de minut domni tăcerea.

  — E o prostie crasă, Liputin, zise în sfârşit Kirillov cu oarecare demnitate. Dacă ţi-am spus în treacăt câteva puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă rog, cum vrei. Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu nu vorbesc nimănui. Eu detest vorbăria… Dacă există convingeri, pentru mine e clar… iar dumneata ai procedat în mod stupid. Eu nu discut probleme care sunt, pentru mine, soluţionate definitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să discut niciodată…

  — Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l răbdă inima să nu adauge pe Stepan Trofimovici.

  — Vă cer scuze, dar aici eu nu sunt supărat pe nimeni, pe nimeni de aici, continuă musafirul cu un fel de febră. Timp de patru ani nu prea am avut contact cu oamenii… În aceşti patru ani am vorbit foarte puţin, căutând să nu mă întâlnesc cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate joc. Eu înţeleg şi nu mă supăr. Nu sunt susceptibil, ci mi-e necaz numai pe libertatea pe care şi-o ia. Şi dacă nu-mi expun ideile faţă de dumneavoastră, încheie el brusc cu o privire hotărâtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea dumneavoastră de un denunţ făcut guvernului; nicidecum; vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce prostii în acest sens…

  Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se mulţumiră doar să schimbe priviri. Până şi Liputin uită să chicotească.

  — Domnilor, regret mult, zise cu hotărâre, ridicându-se de pe divan, Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi indispus. Vă rog să mă scuzaţi.

  — A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, apucându-şi şapca. Foarte bine că aţi spus-o, sunt cam uituc.

  El se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mâna întinsă de Stepan Trofimovici.

  — Îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simţiţi bine, iar eu am venit.

  — Îţi doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan Trofimovici cu multa bunăvoinţă, strângându-i fără grabă mâna. Înţeleg că dacă dumneata, după cum a reieşit din cuvintele dumitale, ai stat atât de mult în străinătate, evitând, pentru scopurile dumitale, societatea oamenilor şi ai uitat Rusia, atunci, desigur, ne vei privi pe noi ruşii neaoşi, fără să vrei, cu mirare, după cum şi noi la fel te vom privi pe dumneata. Mais cela passera. Într-o singură privinţă însă nu prea sunt dumirit: vrei să construieşti podul nostru şi în acelaşi timp declari că eşti pentru principiul distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti podul nostru!

  — Cum? Cum aţi spus… ei drăcie! strigă uimit Kirillov şi deodată izbucni într-un râs senin şi voios. Pentru o clipă faţa lui căpătă cea mai copilărească expresie, care