mi se păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mâinile entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. Iar eu pur şi simplu mă minunam: de ce se speriase Stepan Trofimovici într-atât de Liputin şi de ce strigase „sunt pierdut”, când i-a auzit glasul?

  V.

  Ne opriserăm cu toţii în pragul uşii. Era acel moment când gazdele şi musafirii schimbă grăbiţi ultimele şi cele mai amabile cuvinte, iar apoi se despart mulţumiţi.

  — Dumnealui a fost ursuz astăzi, strecură iar Liputin, oarecum în treacăt, părăsind camera. A avut cu căpitanul Lebeadkin un schimb de cuvinte cam tari. Căpitanul Lebeadkin îşi croieşte zilnic superba lui surioară, care e nebună, cu cravaşa, cu o veritabilă nagaică căzăcească; în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Din cauza asta, Aleksei Nilâci s-a mutat în clădirea anexă, ca să nu asiste la aceste execuţii. Aşadar, la revedere.

  — O bate pe sora sa? O nebună? Cu cravaşa? strigă Stepan Trofimovici, ca şi cum l-ar fi şfichiuit chiar pe el cineva cu cravaşa. Care soră? Care Lebeadkin?

  Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă.

  — Lebeadkin? Un căpitan în retragere; înainte se intitula numai locotenent-major…

  — Dar nu mă interesează gradul lui! Ce fel de soră? Dumnezeule… dumneata ai spus… Lebeadkin? Păi, am avut noi unul Lebeadkin…

  — Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la Virghinski?

  — Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false?

  — Uite că s-a întors; de trei săptămâni aproape şi în nişte împrejurări cu totul speciale.

  — Păi, este un ticălos!

  — Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos? rânji deodată Liputin, iar ochişorii lui neastâmpăraţi păreau că îl pipăie pe Stepan Trofimovici.

  — Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu… deşi în ceea ce priveşte ticăloşii sunt complet de acord cu dumneata, mai ales cu dumneata. Şi mai departe, mai departe? Ce-ai vrut să spui cu asta? Că doar dumneata negreşit ai vrut să spui ceva prin asta!

  — Păi, ce să fie, nişte fleacuri… că adică acest căpitan, după toate aparenţele, a plecat atunci de la noi nu tocmai pentru hârtiuţele false, ci numai pentru a o găsi pe această surioară a sa, care se zice că se ascundea de el într-un anumit loc; şi uite acum a adus-o şi asta-i tot. Ce v-aţi speriat atâta, Stepan Trofimovici? De altfel, şi eu o spun luându-mă după pălăvrăgeala lui de beţivan, când e treaz nu prea vorbeşte despre asta. E un om foarte irascibil şi, ca să zic aşa, un militar cu veleităţi estetice, atâta doar că de un prost-gust uluitor. Iar surioara asta a lui nu numai că e nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar fi sedus-o şi dezonorat-o cineva, iar pentru asta domnul Lebeadkin, de mult timp încoace, anual stoarce de la seducător nişte bănuţi, un fel de bir drept compensaţie pentru jignirea nobilă care i-a fost adusă, cel puţin aşa reiese din bâiguielile lui; iar eu aşa cred, că nu sunt decât nişte vorbe de beţivan. Se laudă! De altfel, treburile astea de obicei costă mai ieftin, în ce priveşte însă banii, este absolut adevărat că el are destui; acum o săptămână şi jumătate, zece zile, umbla încălţat pe picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii mei că dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, ţipă, iar el „o cheamă la ordine”, folosind cravaşa. Femeia, zice, trebuie ţinută la respect. Nu înţeleg cum de se împacă cu toate astea Şatov, care locuieşte la etaj. Aleksei Nilâci n-a stat alături de ei decât trei zilişoare, îl cunoaşte din Petersburg, dar acum s-a mutat în atenansă din cauza gălăgiei.

  — E adevărat? se adresă Stepan Trofimovici inginerului.

  — Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mânios.

  — Mereu taine, secrete! De unde reuşiţi să adunaţi atâtea taine şi secrete?! strigă Stepan Trofimovici fără a se stăpâni. Inginerul se încruntă, roşi, ridică din umeri şi dădu să plece.

  — Aleksei Nilâci i-a smuls chiar cravaşa din mână şi frângând-o a aruncat-o pe fereastră afară, s-au certat groaznic, adăugă Liputin.

  — De ce trăncăneşti, Liputin, e absurd, ce rost are? se întoarse brusc Aleksei Nilâci.

  — Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai generoase înclinaţii ale unui suflet nobil, adică ale sufletului dumitale, că despre al meu nu poate fi vorba?

  — Ce stupide sunt toate acestea… şi absolut nelalocul lor… Lebeadkin este un prost şi cu totul neserios, iar pentru acţiune, chiar inutil, ba… şi dăunător. Ce rost are să pălăvrăgeşti atâta? Eu plec.

  — Ce rău îmi pare! strigă Liputin cu un zâmbet senin. Altfel v-aş fi distrat, Stepan Trofimovici, cu încă o istorioară. Chiar şi venisem cu gândul acesta ca să v-o spun, deşi probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe altădată, Aleksei Nilâci e foarte grăbit… La revedere. Iar cu Varvara Petrovna mi s-a întâmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat teribil; alaltăieri a trimis special să mă cheme; să te prăpădeşti de râs, nu altceva. La revedere.

  Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti asupră-i ca un apucat: îşi înfipse degetele în umerii lui, îl întoarse brutal şi îl împinse înapoi în cameră, silindu-l să se aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi pierduse cumpătul.

  — Chiar aşa, zău! începu el primul, uitându-se cu fereală la Stepan Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă pomenesc deodată chemat şi întrebat „confidenţial” cam ce părere aş avea eu personal: este sau nu este în toate minţile Nikolai Vsevolodovici? Cum să nu te cuprindă mirarea?

  — Ai înnebunit! bâigui Stepan Trofimovici şi deodată păru că îşi iese din sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai venit aici numai şi numai ca să torni o mârşăvie în genul dumitale şi… poate că ceva şi mai rău!

  Dintr-odată îmi veni în minte presupunerea lui cum