— Vai de mine, Stepan Trofimovici! bolborosi Liputin, ca şi cum s-ar fi speriat grozav. Cum vă închipuiţi…

  — Ajunge! Dă-i drumul! Te-aş ruga foarte mult, domnule Kirillov, să te întorci şi dumneata ca să fii de faţă, te rog! Aşezaţi-vă. Iar dumneata, Liputin, binevoieşte să ne spui totul deschis şi clar… fără nici un fel de ocolişuri şi subterfugii!

  — Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atât de mult, nici n-aş fi început. Eu, unul, am crezut că ştiţi totul de la Varvara Petrovna!

  — Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata! Începe dar, începe îţi spun!

  — Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră; cum aş putea să stau pe scaun în timp ce dumneavoastră o să umblaţi atât de agitat în faţa mea… Nu se cade.

  Stepan Trofimovici reuşi să se stăpânească şi se lăsă grav în fotoliu. Inginerul îşi propti încruntat privirea în pământ. Liputin se uita la ei savurând momentul.

  — Păi, cum să încep… m-aţi zăpăcit de tot…

  VI

  — Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pomenesc cu trimisul dumneaei: vă pofteşte, adică, să veniţi mâine la ora douăsprezece. Vă puteţi închipui? Mi-am lăsat toate treburile şi ieri, exact la amiază, mă înfăţişez la dânsa. Sunt introdus direct în salon; aştept un minut şi o văd că apare; mă pofteşte să iau loc pe scaun, iar dânsa se aşază în faţa mea. Stau şi nu-mi vine a crede ochilor; ştiţi doar cum m-a tratat întotdeauna! A început direct, fără nici un ocol, după maniera ei de totdeauna: „Îţi aduci aminte, zice, că acum patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut câteva manifestări ciudate, încât tot oraşul rămăsese perplex, până când totul s-a lămurit. Una dintre aceste fapte te privea direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a făcut atunci la insistenţa mea o vizită, după ce s-a însănătoşit. Ştiu de asemenea că el şi înainte de asta stătuse în câteva rânduri de vorbă cu dumneata. Spune-mi deschis şi sincer, dumneata… (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit atunci pe Nikolai Vsevolodovici… cum l-ai considerat în general… ce părere ţi-a făcut atunci şi… ce crezi acum? …”.

  Aci dânsa s-a încurcat de tot, încât a tăcut aproape un minut întreg; apoi deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. Şi iarăşi a început pe un ton n-aş zice înduioşător, pentru că nu i se potriveşte deloc, ci foarte, foarte convingător: „Vreau, zice, să mă înţelegi bine, fără putinţa vreunei erori. Am trimis acum după dumneata pentru că te consider un om perspicace şi inteligent, capabil să faci o observaţie exactă (vă închipuiţi ce complimente!), înţelegi desigur şi faptul că-ţi vorbeşte o mamă… Nikolai Vsevolodovici a trecut în viaţa lui prin anumite situaţii ingrate şi numeroase încercări ale sorţii. Toate acestea, zice, s-ar putea să se fi răsfrânt asupra stării lui de spirit. Bineînţeles, nici nu poate fi vorba, zice, de nebunie, aşa ceva este absolut exclus! (Cuvinte rostite cu multă fermitate şi mândrie.) Dar e posibil să fi intervenit ceva bizar, anormal, o deviere în felul lui de a gândi, o înclinaţie de a privi lucrurile într-un mod aparte, neobişnuit (sunt exact cuvintele ei şi m-am mirat, Stepan Trofimovici, cu câtă precizie ştie Varvara Petrovna să înfăţişeze o situaţie. De! O femeie de o inteligenţă superioară!) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită stare de nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinaţii stranii. Dar eu sunt mamă, iar dumneata un om din afară, cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, să-ţi formezi o părere mai obiectivă. Aşadar te implor (exact aşa a fost spus: te implor) să-mi spui tot adevărul, fără nici un fel de eschivări sau reticenţe. Şi dacă îmi vei promite totodată să nu uiţi nicicând că ţi-am vorbit în mod confidenţial, vei putea conta din parte-mi în viitor întotdeauna pe dorinţa constantă de a-ţi dovedi recunoştinţa mea, oricând îmi va sta în putere”. Ei, ce ziceţi de asta?!

  — Ceea ce spui… dumneata e atât… e atât de stupefiant… bâigui Stepan Trofimovici, încât eu, pur şi simplu, nu te cred…

  — Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Gândiţi-vă numai, reluă Liputin, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimovici, în ce hal de tulburare şi nelinişte a trebuit să se afle dânsa, dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi de la o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborându-se până la a-mi solicita ca totul să rămână secret. Ce poate să însemne asta? O fi primit ceva veşti neaşteptate despre Nikolai Vsevolodovici?

  — Eu nu cunosc… nici un fel de veşti… de câteva zile nici n-am văzut-o, dar… permite-mi să-ţi spun… se bâlbâi Stepan Trofimovici, adunându-şi cu greu gândurile, permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat un lucru confidenţial, iar dumneata acum în faţa tuturor…

  — Absolut confidenţial! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă eu… Faptul că aici… ce are a face? Doar nu suntem nişte străini; să-l luăm, de pildă, chiar şi pe Aleksei Nilâci…

  — Nu împărtăşesc deloc părerea dumitale; fără îndoială noi trei, care suntem de faţă, vom păstra secretul, dar de dumneata, al patrulea, eu mă tem şi n-am nici o încredere!

  — Dar cum se poate? Păi, eu sunt cel mai interesat, că doar mi s-a promis o recunoştinţă veşnică! Iar eu tocmai voiam în privinţa aceasta să vă atrag atenţia asupra unui fapt foarte curios, aş zice mai curând psihologic decât pur şi simplu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara Petrovna (vă puteţi închipui desigur ce impresie a făcut asupra mea), m-am adresat lui Aleksei Nilâci, luându-l pe departe, cu o întrebare discretă: dumneata, i-am zis, l-ai cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici, şi în străinătate, şi la Petersburg; ce părere ai despre inteligenţa şi capacităţile lui?