Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, după cum are obiceiul, că adică este un om de o inteligenţă subtilă şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat cumva în decursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei sau o anumită tendinţă în felul său de a gândi sau oarecare semne, ca să spun aşa, de nebunie? Cu alte cuvinte am repetat întrebarea Varvarei Petrovna. Şi, închipuiţi-vă, Aleksei Nilâci căzu deodată pe gânduri, se încruntă exact ca acuma şi zise: „Da, zice, uneori mi s-a părut că are în el ceva ciudat”. Notaţi totodată că dacă Aleksei Nilâci a putut să rămână cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în realitate?

  — Este adevărat? se întoarse Stepan Trofimovici către Alexei Nilâci.

  — N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Aleksei Nilâci, ridicând deodată capul cu ochii scânteietori. Eu aş vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N-ai nici un drept în cazul de faţă să te referi la mine. Nicicând nu ţi-am spus părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, dar e prea mult de atunci, şi cu toate că l-am întâlnit recent, de fapt îl cunosc prea puţin pe Nikolai Stavroghin. Te rog să mă excluzi din cauză şi apoi… toate acestea aduc foarte mult a clevetire.

  Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat.

  — Clevetitor! Poate chiar spion? Îţi vine uşor, Aleksei Nilâci, să mă critici, excluzându-te complet din cauză. Dar n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici, că până şi Lebeadkin – un om pare-se cum nu se poate mai prost… încât ţi se face şi ruşine să spui cât de prost este; cunoaştem cu toţii comparaţia rusească, care indică gradul maxim în această privinţă – ei bine, până şi el se consideră jignit de Nikolai Vsevolodovici, cu toate că îl admiră pentru ascuţimea lui de spirit. „Sunt uimit, zice, de acest om: de acest şarpe foarte subtil” (propriile lui cuvinte). Iar eu (tot sub influenţa convorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă şi cu Aleksei Nilâci) îi zic: cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata: este scrântit sau nu şarpele dumitale foarte subtil? Ei bine, n-o să mă credeţi, dar parcă l-aş fi ars pe neaşteptate pe la spate cu biciul; pur şi simplu a sărit în sus: „Da, zice… da, zice, numai că faptul acesta nu poate să influenţeze…”; ce anume să influenţeze, n-a mai spus-o; şi imediat după aceea s-a îngândurat atât de amarnic, atâta s-a îngândurat, încât şi beţia i-a zburat din cap. Şedeam împreună în cârciuma lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă pomenesc că izbeşte deodată cu pumnul în masă: „Da, zice, poate să fie şi scrântit, numai că faptul acesta nu poate influenţa…” şi iar n-a mai spus ce nu poate influenţa. Bineînţeles, eu vă relatez acum doar un rezumat al conversaţiei, dar ideea în sine este clară; pe oricine ai întreba, toţi ajung să creadă la fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap acest gând: „Da, zic ei, e nebun; e foarte deştept, dar poate că e şi nebun”.

  Stepan Trofimovici părea că meditează adânc.

  — Şi cine l-a pus la curent pe Lebeadkin?

  — În privinţa aceasta binevoiţi să-l întrebaţi pe Alexei Nilâci, care chiar acum m-a făcut aici în faţa dumneavoastră spion. Eu sunt spion, nu ştiu nimic, iar Aleksei Nilâci ştie toate dedesubturile şi tace.

  — Eu nu ştiu nimic sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu aceeaşi enervare inginerul. Dumneata îi dai lui Lebeadkin să bea, ca după ce l-ai îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să mă faci să vorbesc. Prin urmare, eşti un spion!

  — Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o asemenea cheltuială, cu toate tainele lui, care nu reprezintă pentru mine nici atâtica interes, nu ştiu dacă şi pentru dumneavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi acum douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară cincisprezece copeici; el îmi dă mie să beau şampanie şi nu eu lui. Dar staţi că mi-aţi sugerat o idee, pentru că dacă va fi nevoie, va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că într-adevăr reuşesc să aflu… micile voastre secrete, se oţărî cu răutate Liputin.

  Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe ceartă. Amândoi se divulgau reciproc şi fără menajamente. M-am gândit atunci că Liputin l-a adus pe acest Aleksei Nilâci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui preferată.

  — Aleksei Nilâci îl cunoaşte prea bine pe Nikolai Vsevolodovici, continuă el enervat, dar nu vrea să vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el l-a cunoscut înaintea noastră, la Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, în acea perioadă obscură, dacă se poate spune astfel, din viaţa lui Nikolai Vsevolodovici, când el nici nu intenţiona să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe atunci prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj de cunoscuţi destul de bizar. Cam în acelaşi timp a făcut cunoştinţă şi cu Aleksei Nilâci, se pare.

  — Ia seama, Liputin, te previn că Nikolai Vsevolodovici intenţionează să vină curând pe aici şi că el nu e omul care să se lase călcat pe bătătură.

  — Păi, ce poate să aibă cu mine? Eu sunt primul care strigă în gura mare că este un om de o inteligenţă subtilă şi rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în acelaşi sens am reuşit s-o liniştesc, „Însă, zic, în ce priveşte firea, temperamentul lui, n-aş putea să garantez”. La fel şi Lebeadkin spunea ieri: „Din cauza firii lui, zice, am avut de suferit”. Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine uşor să strigaţi că mă tot ţin de clevetiri şi de intrigi şi, notaţi-vă bine, toate acestea mi le spuneţi după ce m-aţi tras de limbă şi cu ce