curiozitate încă. Însă Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe i: „Dumneata, zice, erai personal interesat în acest caz, de aceea mă adresez dumitale”. Păi, sigur! Despre ce fel de scopuri ascunse mai poate fi vorba, când a trebuit să înghit din partea Excelenţei sale o jignire personală în public! Nu vi se pare că am motive suficiente să mă interesez şi nu numai de dragul bârfei? Astăzi îţi strânge mâna, iar a doua zi te miri de ce şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte în faţa întregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a plăcut dumnealui. Din prea mare huzur o face! Iar principalul la oameni ca el e femeia: ăştia sunt fluturi de noapte şi cocoşei voinicoşi! Coconaşi cu aripioare, în chip de antici amoraşi, crăişori ŕ la Peciorin, mâncători de inimi! Vă vine uşor să vorbiţi, Stepan Trofimovici, holtei inveterat, să mă faceţi bârfitor din cauza Excelenţei sale. Dar ia să fiţi căsătorit, pentru că şi astăzi sunteţi un om chipeş, şi să vă luaţi o tânără frumuşică! Parcă vă văd atunci cum încuiaţi uşile şi vă baricadaţi toată casa de teama prinţului nostru! Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi mademoiselle Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună şi şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima pasiunilor fantelui nostru şi de aceea a avut de suferit căpitanul Lebeadkin, „jignit în demnitatea sa familială”, cum se exprimă el. Atâta doar că nu prea corespunde gustului rafinat al Excelenţei sale, deşi, oho, nici asta n-ar fi pentru el o piedică. Orice fruct e bun câteodată, numai să-i pice în mână într-o anume dispoziţie… Iată, dumneata vorbeşti de bârfă, păi, numai eu sunt acela care bate toba când se ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decât să ascult şi să dau din cap, zicând ca ei şi ţinând hangul: acest lucru, după câte ştiu eu, nu este interzis.

  — Urlă tot oraşul, adică despre ce?

  — Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat fiind, prin tot oraşul; păi, nu e ca şi cum piaţa întreagă ar ţipa? Ce vină am eu? Îmi arăt interesul numai printre prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între prieteni, ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. Iată un caz, de pildă: Excelenţa sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o domnişoară foarte, foarte onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei sute de ruble pentru a-i fi transmise căpitanului Lebeadkin. Iar Lebeadkin, ceva mai târziu, a primit o ştire dintre cele mai exacte, nu spun de la cine, dar tot de la o persoană foarte, foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute! … Aşadar, s-a revoltat Lebeadkin, domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte sute de ruble şi nu este exclus să reclame aceşti bani pe cale poliţienească, aşa cel puţin ameninţă el şi ţipă în gura mare prin tot oraşul…

  — E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări deodată inginerul.

  — Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte onorabilă, care i-a confirmat lui Lebeadkin, din partea lui Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind beat.

  — E… e o confuzie groaznică. O fi greşit careva… E absurd, şi din partea dumitale e o ticăloşie! …

  — Păi, şi eu aş vrea să cred că este absurd şi ascult cu mare mâhnire, pentru că, orice s-ar spune, e amestecată aici o domnişoară foarte onorabilă, în primul rând cu aceste şapte sute de ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe Excelenţa sa că-şi bate joc de o fată sau de nevasta altuia, cum a procedat în cazul meu? Dă peste un om plin de generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit păcatele altuia. N-am păţit şi eu la fel? Că doar despre mine vorbesc…

  — Fereşte-te, Liputin! se săltă în fotoliu Stepan Trofimovici şi păli.

  — Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi! Careva s-a înşelat, iar Lebeadkin e un beţiv… strigă inginerul emoţionat la culme. Totul se va lămuri, iar eu nu mai pot… şi consider că e o josnicie… şi destul, destul!

  Părăsi în fugă încăperea.

  — Dar ce faci? Vin şi eu cu dumneata! se agită Liputin, sărind din locul său şi alergând după Aleksei Nilâci.

  VII.

  Stepan Trofimovici rămase un minut pierdut pe gânduri: mă privi nu ştiu cum fără să se uite la mine, îşi luă pălăria, bastonul şi ieşi încet din cameră. Îl urmai ca adineauri. Ieşind pe poartă, el observă că-l însoţesc şi îmi spuse:

  — Da, ai putea fi martorul… de l’accident. Vous m’accompagnerez, n’est-ce pas?

  — Stepan Trofimovici, nu cumva vrei să te duci acolo? Gândeşte-te ce-ar putea să se întâmple!

  Cu un zâmbet pierdut şi jalnic, un zâmbet de ruşine, de exasperare, şi în acelaşi timp de ciudat extaz, el îmi şopti oprindu-se pentru o clipă:

  — N-o să mă căsătoresc ca să acopăr „păcatele altuia”!

  Atâta am aşteptat. În sfârşit acest cuvânt tainic fusese rostit. După o săptămână întreagă de fereală şi echivocuri, el îmi revela gândirea sa secretă. Pur şi simplu mi-am ieşit din fire:

  — Cum e cu putinţă să admiţi chiar şi posibilitatea unui gând atât de murdar… atât de meschin, dumneata, Stepan Verhovenski, cu inteligenţa dumitale rafinată, cu inima dumitale generoasă şi… înainte chiar de a fi intervenit Liputin!

  Îmi repezi o privire scurtă şi, fără a răspunde, porni pe drumul său. N-am vrut să-l las singur. Voiam să atest toate astea, în versiunea mea, în faţa Varvarei Petrovna. L-aş fi iertat, dacă i-ar fi dat crezare numai lui Liputin, din cauza moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el ajunsese la asemenea gânduri