înainte de a-l fi auzit pe Liputin, iar Liputin nu făcuse altceva decât să-i confirme bănuielile şi să toarne gaz pe foc. Nu ezitase o clipă să suspecteze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un temei oarecare, fie chiar şi de natura impulsurilor lui Liputin. Procedeul despotic al Varvarei Petrovna şi-l explica numai prin dorinţa ei disperată de a acoperi păcatele aristocratice ale nepreţuitului ei Nicolas printr-o căsătorie cu un om onorabil! Tare aş fi vrut în acel moment să-şi primească pedeapsa meritată pentru aceasta.

  — O! Dieu qui est şi grand et şi bon! O, cine mă va linişti! strigă el făcând încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc.

  — Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu tot! strigai tare, întorcându-l cu faţa spre casă.

  — El este! Stepan Trofimovici, dumneata eşti? Dumneata? se auzi lângă noi un glas sonor, tânăr şi melodios.

  Fără să fi observat cum, în faţa noastră răsări deodată o călăreaţă, Lizaveta Nikolaevna, cu însoţitorul ei nelipsit. Îşi opri calul.

  — Dar vino, vino mai repede! îl chemă ea cu voce cântătoare şi veselă. De doisprezece ani nu te-am văzut şi totuşi te-am recunoscut… se poate să nu mă recunoşti?

  Stepan Trofimovici îi apucă mâna întinsă şi o sărută cu adoraţie. O privea ca într-o rugă nesfârşită, nefiind în stare să pronunţe nici un cuvânt.

  — M-a recunoscut şi e bucuros! Mavriki Nikolaevici, el este extaziat că mă vede! Dar de ce n-ai venit de atâta timp, două săptămâni încheiate? Tanti a vrut să mă facă să cred că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat; dar eu eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din picior, am tunat şi împotriva dumitale, dar voiam neapărat, neapărat ca dumneata să faci primul pas şi de aceea n-am trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat deloc! Îl cerceta cu ochi scânteietori, aplecându-se pe şa. E chiar ridicol cum nu s-a schimbat deloc! Ba nu, greşesc, i-au apărut nişte riduri, multe riduri în colţul ochilor şi pe obraji, şi fire de păr cărunt, însă ochii sunt aceiaşi! Dar eu m-am schimbat mult? M-am schimbat? De ce taci mereu şi nu spui nimic?

  Îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem povestindu-se, cum că era aproape să se îmbolnăvească atunci când a fost dusă la Petersburg la vârsta de unsprezece ani şi că mereu plângea şi întreba de Stepan Trofimovici.

  — Dumneata… eu… bâiguia el acum cu vocea sugrumată de bucurie, chiar cu o clipă înainte strigasem: „Cine mă va linişti!” şi a răsunat vocea dumitale… Socot că a intervenit o minune et je commence ŕ croire.

  — En Dieu? En Dieu, qui est lŕ-haut et qui est şi grand et şi bon? Vezi, toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. Mavriki Nikolaevici, de-ai şti ce putere de credinţă îmi insufla el en Dieu, qui est şi grand et şi bon! Dar îţi aduci aminte despre povestirea cum a descoperit Columb America, cum au strigat cu toţii: „Pământ, pământ!”? Dădaca Aliona Frolovna spune că după aceea eu toată noaptea am aiurat şi am strigat prin vis: „Pământ, pământ!”. Îţi mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria prinţului Hamlet? Dar cum mi-ai descris felul în care sunt transportaţi bieţii emigranţi din Europa în America? Şi nu era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi; dar ce frumoasă mi se părea atunci această minciună, Mavriki Nikolaevici, aproape mai frumoasă decât orice adevăr! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici? Este omul cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi dumneata trebuie neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! Il fait tout ce que je veux. Dar, dragul meu Stepan Trofimovici, înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai putut striga cine te va linişti? Eşti nefericit, nu-i aşa? Nu-i aşa?

  — Acum sunt fericit…

  — Te nedreptăţeşte tanti? continuă ea fără să asculte. Aceeaşi tanti rea, nedreaptă şi veşnic nepreţuită pentru noi! Dar îţi mai aduci aminte cum te aruncai în braţele mele în parc şi eu te consolam şi plângeam; nu trebuie să te temi de Mavriki Nikolaevici; el ştie totul, totul despre dumneata, de mult, şi ai putea să plângi pe umărul lui cât ai vrea, şi el va sta cât va trebui! … Ridică-ţi puţin pălăria, dă-o jos de tot pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vârful picioarelor ca să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, când ne-am luat rămas-bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea ne priveşte şi ne admiră de la fereastră… Ei hai, mai aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a încărunţit!

  Şi, aplecându-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte.

  — Ei, acum să mergem la dumneata acasă! Ştiu unde locuieşti. Îndată, peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu prima am să-i fac încăpăţânatului meu vizita, iar după aceea o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, aşadar, şi pregăteşte-te să mă întâmpini.

  Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne-am întors. Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în plâns.

  — Dieu! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonheur! Nu trecură nici zece minute şi ea apăru, după cum făgăduise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al ei.

  — Vous et le bonheur, vous arrivez en męme temps! se ridică el s-o întâmpine.

  — Poftim un buchet; l-am luat de la madame Chevalier, are flori toată iarna pentru domnişoarele care îşi serbează onomastica. Ţi-l prezint şi pe Mavriki Nikolaevici, faceţi cunoştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet o plăcintă, dar Mavriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul obiceiurilor ruseşti.

  Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de vreo treizeci şi trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o ţinută de o corectitudine ireproşabilă; cu o faţă impunătoare şi la prima vedere chiar