severă, cu toată bunătatea lui uimitoare, de o mare delicateţe şi de care oricine rămânea convins chiar din primele clipe de cunoştinţă. De altfel, era cam taciturn, părea foarte calm şi nu căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au susţinut la noi că era cam mărginit, dar nu prea aveau dreptate.

  Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei Nikolaevna. Tot oraşul vuia despre frumuseţea ei, deşi unele dintre doamnele şi domnişoarele noastre se arătară indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau printre ele şi persoane care începuseră chiar s-o urască pe Lizaveta Nikolaevna, în primul rând pentru mândria ei: Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, deşi de vină era starea bolnăvicioasă în care se afla într-adevăr Praskovia Ivanovna. În al doilea rând, o urau pentru faptul că era ruda soţiei guvernatorului; în al treilea rând, pentru că zilnic se plimba călare. În oraşul nostru până astăzi n-au existat amazoane; era firesc deci ca apariţia Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după ce nici nu făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a societăţii. De altfel, toată lumea aflase deja că plimbările călare îi fuseseră prescrise de medic, ceea ce oferea un prilej bine-venit să se discute cu destul venin despre constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. Ceea ce se observa la ea de la prima vedere era o stare necontenită de surescitare nervoasă, maladivă. Vai! sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. Acum, amintindu-mi trecutul, n-aş mai putea susţine că era o frumuseţe deosebită, cum mi se păruse atunci. E posibil chiar să nu fi fost deloc frumoasă. Înaltă, subţirică, dar zveltă şi puternică, ea surprindea chiar prin neregularitatea trăsăturilor feţei. Avea ochii dispuşi oblic, ca la calmuci; era palidă, cu pomeţi destul de pronunţaţi, brună şi slabă la faţă, şi totuşi chipul acesta avea ceva care atrăgea şi subjuga! O forţă neînţeleasă se făcea simţită în privirea scânteietoare a ochilor ei negri; văzând-o, îţi apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a învinge”. Părea mândră, ba uneori chiar arogantă; nu ştiu dacă reuşea vreodată să fie bună; dar ştiu foarte bine că voia şi se forţa să fie cât de cât bună. În firea ei sălăşluiau desigur multe năzuinţe frumoase şi puternice înclinaţii spre acţiuni generoase; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un echilibru pe care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca într-o agitaţie, într-un zbucium. Nu este exclus că îşi impunea rigori excesive faţă de ea însăşi şi nu găsea niciodată destulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigenţe.

  Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră.

  — De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea? Lămureşte-mă dumneata, care eşti un savant. Toată viaţa mea m-am gândit ce fericită şi bucuroasă o să fiu când am să te revăd şi când îmi voi aduce aminte de toate şi uite că acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc… O, Doamne, are portretul meu atârnat pe perete! Dă-mi-l să-l văd; da, mi-aduc aminte; mi-aduc aminte!

  Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al Lizei la vârsta de doisprezece ani îi fusese trimis lui Stepan Trofimovici de către Drozdovi din Petersburg, cu vreo nouă ani în urmă. De atunci atârna permanent pe unul dintre pereţii camerei lui.

  — Eram eu într-adevăr un copil atât de drăguţ? E chiar chipul meu?

  Ea se ridică cu portretul în mână şi se privi în oglindă.

  — Ia-l mai repede, strigă ea restituindu-i portretul, nu-l mai atârna acum; după ce voi pleca; nu vreau să-l privesc. Ea îşi reluă locul pe divan. O viaţă s-a scurs, a început alta, apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia şi aşa fără sfârşit. Toate capetele parcă sunt tăiate cu foarfecele, vezi ce lucruri învechite îţi spun, şi totuşi cât adevăr conţin ele!

  Surâzând, ea se uită la mine; de câteva ori mă privise până atunci, dar Stepan Trofimovici, din cauza emoţiei, uitase că îmi promisese să mă prezinte.

  — Dar de ce portretul meu atârnă la dumneata sub nişte pumnale? Şi de ce ţii atâtea pumnale şi săbii?

  Într-adevăr, pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două iatagane încrucişate, iar deasupra o veritabilă sabie de cerchez. Punând această întrebare ea mă privi drept în faţă, încât mă simţii ispitit să-i răspund eu, dar mă reţinui. Stepan Trofimovici se dumiri în sfârşit să mă prezinte.

  — Am auzit, am auzit, zise ea, şi sunt încântată. Maman a auzit şi ea multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu Mavriki Nikolaevici. E un om admirabil. Mi-am şi făcut despre dumneata o idee cam caraghioasă: eşti confidentul lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa?

  Roşii.

  — O, iartă-mă, te rog, cuvântul nu e deloc potrivit; nu-i nicidecum caraghios, ci aşa… (ea roşi şi se simţi încurcată). De altfel, de ce să-mi fie ruşine de vreme ce eşti un om admirabil? Mavriki Nikolaevici, e timpul să plecăm! Stepan Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negreşit la noi. Doamne, câte avem de vorbit! Acum voi fi eu confidenta dumitale şi vom sta de vorbă despre toate, înţelegi?

  Stepan Trofimovici tresări speriat.

  — O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, să nu-ţi fie jenă de el!

  — Dar ce anume ştie?

  — Ce-i cu dumneata? strigă ea uimită. A, vezi! E deci adevărat că ele fac din asta ceva secret. N-am vrut să cred. Şi pe Daşa o ascund. Adineauri, tanti nu m-a lăsat să mă duc la Daşa, spunând că o doare capul.

  — Dar… cum de-ai aflat?

  — O, Doamne, aşa cum a aflat toată lumea. Mare lucru!

  — Chiar toată lumea? …

  — Bineînţeles! E adevărat, mama a ştiut mai întâi de la Aliona Frolovna, dădaca mea; iar dădaca auzise de la Nastasia, care a venit în fugă să ne spună. I-ai vorbit probabil Nastasiei? Ea susţine că i-ai spus chiar