— Eu… într-adevăr i-am spus o dată… bâigui Stepan Trofimovici, roşindu-se până în vârful urechilor, dar… aşa prin aluzii… j’étais şi nerveux et malade et puis…

  Ea izbucni în hohote.

  — Şi întâmplându-se să-ţi lipsească în acel moment un confident, s-a nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult! Nastasia are o puzderie de cumetre prin oraş! Dar nu te mai necăji atâta; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino aşadar cât mai repede, noi luăm masa devreme… Da, era cât pe-aci să uit, şi se aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce reprezintă acest Şatov?

  — Şatov? E fratele Dariei Pavlovna…

  — Ştiu că-i este frate, vai ce om eşti! îl întrerupse ea cu nerăbdare. Vreau să ştiu ce fel de om e!

  — C’est un pense-creux d’ici. C’est le meilleur et le plus irascible homme du monde…

  — Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu despre asta e vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cunoaşte şi engleza, şi se pricepe la lucrări literare. În cazul acesta, aş avea pentru el destul de lucru; am nevoie de un colaborator, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cum crezi, va accepta să-i dau nişte lucrări sau nu? Mi-a fost recomandat…

  — O, desigur, et vous ferez un bienfait…

  — Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor.

  — Îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă mă împuterniciţi să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş duce la el.

  — Transmite-i să vină la mine mâine la ora douăsprezece. Admirabil! Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata?

  Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la Şatov.

  — Mon ami! mă ajunse din urmă în pridvor Stepan Trofimovici. Să vii negreşit la mine pe la ora zece sau unsprezece, când mă întorc. Mă simt atât de vinovat faţă de dumneata şi… faţă de toţi, faţă de toţi.

  VIII.

  Pe Şatov nu-l găsii acasă; mai trecui pe la el peste vreo două ore, tot nu venise. În sfârşit, pe la ora opt revenii, crezând că o să-l găsesc sau, dacă nu, să-i las un bileţel; nu era acasă. Locuinţa lui era încuiată; ştiam că stă singur şi că nu are pe nimeni în serviciul său. Mă gândii atunci să cobor, la căpitanul Lebeadkin, ca să-l întreb despre Şatov; dar şi aici găsii uşa încuiată, nici ţipenie de om şi nici vreo lumină la fereastră, ca şi cum casa era pustie. Trecui cuprins de curiozitate prin faţa uşii lui Lebeadkin, sub influenţa celor auzite mai deunăzi. În cele din urmă mă hotărâi să trec mâine, mai devreme. De altfel, nici nu puneam mare nădejde pe bileţel; Şatov putea să nu-l ia în considerare, îndărătnic şi sfios cum era. Blestemându-mi acest insucces şi dând să ies pe poartă, îl întâlnii pe neaşteptate pe domnul Kirillov; se întorcea acasă şi el cel dintâi mă recunoscu. Întrucât el primul deschise vorba, îi povestii în câteva cuvinte că aş fi vrut să-i las lui Şatov un bileţel.

  — Vino cu mine, zise el. Aranjez eu totul.

  Îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupase în dimineaţa aceea atenansa de lemn din curte. În acest pavilion, prea încăpător pentru un singur om, stătea şi o bătrână surdă, care se îngrijea de locuinţă. Proprietarul ţinea o cârciumă într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, iar bătrâna, se pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze casa cea veche. Camerele din pavilion păreau destul de curate, dar tapetele erau vechi şi murdare. Încăperea în care intrarăm era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate la întâmplare: două măsuţe pentru jocul de cărţi, o comodă de frasin, o masă imensă de brad luată cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele; într-un colţ se afla o icoană, în faţa căreia bătrâna aprinsese o candelă, iar pe pereţi atârnau două portrete mari în ulei, întunecate de vreme: unul al decedatului împărat Nikolai Pavlovici, făcut, judecând după cum arăta, încă din deceniul al treilea al veacului; altul, al unui arhiereu.

  Domnul Kirillov aprinse o lumânare şi scoase din valiza sa aflată într-un colţ, cu lucrurile încă nedesfăcute, un plic, un bastonaş de ceară şi un sigiliu personal de cristal.

  — Introdu bileţelul dumitale în acest plic, lipeşte-l şi scrie numele adresantului.

  Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar la insistenţa lui procedai cum îmi spuse. După ce scrisei adresa, pusei mâna pe şapcă.

  — Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din oraş ceai. Nu doreşti?

  Nu-l refuzai. Curând bătrâna aduse ceaiul, adică un imens ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de rudimentare, un colac şi o farfurie adâncă, mare, plină de zahăr căpăţână fărâmat în bucăţi.

  — Îmi place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin cameră şi beau ceai; până-n zori. În străinătate, noaptea, n-ai cum să bei ceai.

  — Te culci spre ziuă?

  — Întotdeauna; şi de mult; mănânc foarte puţin; mă ţin mai mult cu ceai. Liputin este şiret, dar nerăbdător.

  Mă miră faptul că era dispus să stea de vorbă; hotărâi să profit de acest moment.

  — Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei eu. El se încruntă.

  — E o prostie; nişte fleacuri. De altfel, toate nu sunt decât nişte fleacuri, deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i-am explicat că este o prostie; pentru că acela e denaturat. Liputin are multă fantezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu întreg. Ieri încă l-am crezut pe Liputin.

  — Iar astăzi pe mine? râsei eu.

  — Păi, dumneata cunoşti