— De altfel, ai înşirat atâtea calificative, încât este exclus să nu i se potrivească vreunul.

  — Dacă nu chiar toate la un loc.

  — Tot ce se poate. Liputin e un adevărat haos! E adevărat că adineauri a minţit zicând că intenţionezi să scrii o lucrare?

  — Da’ de ce să fi minţit? se încruntă el iar, lăsând privirea în pământ.

  Îmi cerui scuze, căutând să-l asigur că nu vreau să-l trag de limbă. El roşi.

  — A spus adevărul; scriu. Dar nu are nici o importanţă. Tăcurăm timp de un minut; şi deodată, pe faţa lui apăru acelaşi zâmbet de odinioară, un zâmbet de copil.

  — Cât despre capete, el singur a născocit chestia asta inspirându-se dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o; şi înţelege prost ce i se spune; eu nu urmăresc decât să aflu cauza pentru care oamenii nu se hotărăsc să se sinucidă; atâta tot. Dar nici asta n-are importanţă.

  — Cum nu se hotărăsc? Nu sunt destule sinucideri?

  — Prea puţine.

  — Găseşti într-adevăr?

  El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe îngândurat prin cameră.

  — Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se sinucidă? îl întrebai eu.

  Mă privi distrat, căutând parcă să-şi aducă aminte despre ce vorbiserăm.

  — Eu… Încă nu ştiu prea bine… Două prejudecăţi îi reţin, două lucruri; numai două; unul mic şi neînsemnat, celălalt foarte important. Dar şi cel mic este totodată foarte mare.

  — Care să fie acel lucru mic?

  — Durerea.

  — Durerea? Să fie chiar aşa de important… În cazul de faţă?

  — O importanţă de prim ordin. Există două categorii: unii se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o pornire furioasă, fie că sunt nebuni, fie cine să-i mai înţeleagă de ce… Aceştia o fac brusc. Nu prea se gândesc la durere, ci o fac instantaneu. Iar alţii o fac raţional, aceştia meditează mult şi îndelung.

  — Cum? Există şi oameni care se sinucid raţional?

  — Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul lor ar fi fost şi mai mare; toţi.

  — Ei, chiar toţi?

  El tăcu.

  — Dar nu există şi metode de a muri fără durere?

  — Închipuieşte-ţi, se opri el în faţa mea, închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă, de mărimea acestei case, pietroiul acesta atârnă deasupra capului dumitale; dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea?

  — O piatră cât o casă? E înfricoşător, fireşte.

  — Nu-i vorba de frică; vei simţi durerea sau nu?

  — O piatră cât un munte, un milion de puduri? Bineînţeles că nu mai poate fi vorba de durere.

  — Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că această piatră atârnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă, că îţi va provoca durere. Oricărui savant, oricărui medic, oricât de mare, tuturor o să le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor suferi de frică, cu gândul că o să-i doară.

  — Dar cauza cealaltă, cea mare?

  — Lumea de dincolo.

  — Adică pedeapsa?

  — Indiferent ce. Lumea de apoi; lumea de apoi, ca atare.

  — Dar nu există atei, care nu cred deloc în lumea de apoi?

  Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns.

  — Poate că judeci după dumneata personal?

  — Nimeni nu poate judeca decât după el însuşi, zise el roşind. Libertatea deplină va veni abia atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte. Iată scopul final.

  — Scopul? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască?

  — Nimeni, zise el hotărât.

  — Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa înţeleg eu lucrurile şi este un imperativ al firii.

  — Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată minciuna! Ochii îi scânteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă şi omul e nefericit. Acum totul nu-i decât suferinţă şi frică. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista.

  — Prin urmare, celălalt Dumnezeu există după părerea dumitale?

  — Nu există, dar e prezent. În piatră nu există suferinţă, dar în frica de piatră suferinţa există. Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viaţă nouă, va fi un om nou, totul va fi nou… Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la…

  — Până la gorilă?

  — …până la transformarea fizică a Pământului şi a omului. Omul va deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi lumea se va transforma, şi interesele se vor transforma, şi concepţiile, şi sentimentele. Cum crezi, se va schimba atunci omul fiziceşte?

  — Dacă îi va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci se vor sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate singura schimbare.

  — N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte