să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată.

  — Au existat milioane de sinucigaşi.

  — Dar nu au făcut-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu.

  — Numai să aibă timp, remarcai eu.

  — N-are importanţă, răspunse el cu o mândrie calmă, aproape cu dispreţ. Îmi pare rău că ai aerul de a lua spusele mele în râs, adăugă el după o jumătate de minut.

  — Iar mie mi se pare ciudat că azi-dimineaţă erai atât de enervat, iar acum eşti foarte calm, deşi vorbeşti cu multă pasiune.

  — Azi-dimineaţă? Azi-dimineaţă totul era ridicol, răspunse el surâzând. Nu-mi place să mă cert şi nu râd niciodată, adăugă el trist.

  — Într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile bând ceai.

  M-am ridicat şi am pus mâna pe şapcă.

  — Crezi, zâmbi el puţin cu mirare, dar de ce? Nu, eu… eu nu ştiu, zise el încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi ceilalţi se gândesc la un lucru, apoi trec imediat cu gândul la alt lucru. Eu nu pot să mă gândesc şi la altceva; o viaţă întreagă mă gândesc numai la un singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, conchise el brusc cu o surprinzătoare expansivitate.

  — Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea corect ruseşte? E posibil ca în cei cinci ani cât ai stat în străinătate să fi uitat?

  — Ţi se pare că vorbesc incorect? Nu ştiu. Nu, nu pentru că am stat în străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa… Mi-e absolut egal.

  — Încă o întrebare, ceva mai delicată: te cred când spui că nu ai dorinţa să te întâlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai de vorbă cu ei. Atunci de ce te-ai angajat în discuţie cu mine?

  — Cu dumneata? Te-am văzut azi-dimineaţă stând acolo aşa de cuminte şi… dar n-are nici o importanţă… semeni mult cu fratele meu, foarte mult, extraordinar, bâigui el roşind; a murit acum şapte ani; fratele meu mai mare; foarte mult.

  — Probabil că a avut o influenţă puternică asupra concepţiilor dumitale.

  — Nu, nu, vorbea puţin; aproape deloc. Voi transmite bileţelul dumitale.

  Mă conduse cu felinarul aprins până la poartă ca s-o încuie în urma mea. „E dement, fireşte”, conchisei în sinea mea. În faţa porţii avusei o nouă întâlnire.

  IX.

  Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portiţei, când m-am pomenit brusc că o mână puternică mă înşfacă de piept.

  — Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? Mărturiseşte!

  — E de-al nostru, de-al nostru! se auzi glasul piţigăiat al lui Liputin. Este domnul G-v, un tânăr cu educaţie clasică şi cu relaţii în cea mai aleasă societate.

  — Îmi place, dacă e cu societatea clasi… vra să zică, fo-o-arte cult… căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în serviciul omenirii şi al prietenilor… dacă sunt devotaţi, dacă sunt devotaţi, canaliile.

  Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul creţ, roşu la faţă şi foarte beat, abia se ţinea pe picioare în faţa mea şi cu greu izbutea să rostească cuvintele. De altfel, îl mai văzusem şi înainte.

  — Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observându-l pe Kirillov, care încă nu plecase cu felinarul său; dădu să ridice pumnul, dar îndată îl lăsă jos.

  — Te iert pentru erudiţie! Ignat Lebeadkin, ceel-maai-cult…

  Muiată-n focul dragostei adevărate, Plesni grenadă-n pieptul lui Ignat.

  Şi ciungul, bietul, plânge ne-ncetat.

  Braţu-i pierdut la Sevastopol, în cetate.

  — Cu toate că n-am fost la Sevastopol şi nici nu sunt ciung, dar cum îţi place rima?! se îndesa el în mine, duhnind a băutură.

  — Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă acasă, încerca să-l convingă Liputin, mâine îi va transmite totul Lizavetei Nikolaevna.

  — Lizavetei! … zbieră căpitanul iar. Aşteaptă, nu pleca! O altă variantă:

  Ea galopează mândră ca o stea, Cu alte mândre amazoane lângă ea;

  De sus din şa, copila îmi zâmbeşte, Aris-to-cra-tica-i zâmbire mă vrăjeşte.

  — Asta se numeşte: Stelei-amazoane. Spune dacă nu e un adevărat imn! E un imn, dacă nu eşti un măgar! Proştii nu înţeleg! Stai! se agăţă el de paltonul meu, simţind că încerc din răsputeri să ies prin portiţă. Transmite că eu sunt un cavaler al onoarei, iar pe Daşka… pe Daşka, eu cu două degete… e o iobagă şi să nu îndrăznească…

  Aici el îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, deoarece mă smucii cu toată forţa din mâinile lui, pornind în goană pe stradă. Liputin se luă şi el după mine.

  — O să-l ridice Aleksei Nilâci. Nici nu ştii ce am aflat eu chiar acum de la dânsul? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit stihurile? Ei bine, aceste stihuri către „Steaua-amazoană” le-a pus într-un plic, cu gândul să i le trimită mâine Lizavetei Nikolaevna sub propria-i semnătură. Ce zici de asta?

  — Pariez că dumneata l-ai îndemnat.

  — Pierzi pariul! râse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e îndrăgostit ca un motan şi când mă gândesc că a început prin a o urî. Prinsese atâta ură pe Lizaveta Nikolaevna pentru faptul că se plimbă călare, încât o beştelea în gura mare, în plină stradă; şi cu ce vorbe porceşti! Chiar acum două zile a apostrofat-o pe când trecea; din fericire, ea nu l-a auzit. Şi deodată vine astăzi cu aceste stihuri! Ştii că şi-a pus în gând să rişte o cerere în căsătorie? Îţi spun foarte serios!

  — Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se iveşte vreo mârşăvie şi peste tot se simte mâna dumitale, i-am aruncat eu în faţă, cuprins