— Nu ţi se pare ca te cam întreci cu măsura, domnule G-v? Nu cumva ţi s-a strâns inimioara la gândul unui rival, ai?

  — Ce-ai spus? zbierai eu oprindu-mă.

  — Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai mult! Şi ai fi vrut desigur să mai auzi! De pildă, faptul că acest nerod, astăzi, nu mai este un simplu căpitan, ci un moşier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de important, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vândut zilele trecute toată moşia lui cu cele două sute de suflete, şi te rog să mă crezi că nu mint! Abia acum am aflat, dar din sursa cea mai sigură. Mai departe n-ai decât să-ţi frămânţi creierul cât vrei; mai mult nu-ţi spun nimic; la revedere!

  X.

  Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape isterică. Se întorsese de mai bine de o oră. Îl găsii într-o stare vecină cu ebrietatea; în primele cinci minute, în orice caz, crezui într-adevăr că este beat. Din păcate, vizita la Drozdovi îl zdruncinase complet.

  — Mon ami, mi-am pierdut firul… Lise… Îl iubesc şi îl respect pe acest înger ca şi altădată; exact ca şi altădată; mi se pare însă că au aşteptat vizita mea numai şi numai ca să afle de la mine câte ceva, adică pur şi simplu să mă descoasă şi după aceea, pe-aci ţi-e drumul… Aşa este.

  — Cum de nu ţi-e ruşine?! strigai eu indignat.

  — Dragul meu, de aici încolo eu sunt absolut singur. Enfin, c’est ridicule, închipuieşte-ţi că şi acolo toate astea sunt împănate cu mistere. Să le fi văzut cum s-au năpustit asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi cu urechea aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia aici au aflat ele pentru prima dată despre isprăvile lui Nicolas de acum patru ani: „Erai aici, ai văzut tot, este adevărat că e nebun?”. Şi de unde s-a pornit această versiune, nu înţeleg. De ce anume Praskovia ar vrea negreşit să se dovedească că Nicolas e nebun? Şi vrea acest lucru, îl vrea femeia aceasta cu orice preţ! Acest Maurice sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout de męme, să nu fie cumva în favoarea lui? Dar mai ales după ce a scris de la Paris ea cea dintâi către cette pauvre amie… Enfin, această Praskovia, cum o numeşte cette chčre amie… e un tip, e aceeaşi nemuritoare Korobocika a lui Gogol; numai că e o Korobocika rea, e o Korobocika îndrăcită şi la nişte proporţii infinit mai hiperbolice.

  — Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă zici că e de proporţii hiperbolice?

  — Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e totuna; numai să nu mă întrerupi pentru că totul mi se învârte în cap. Şi-au dat drumul acolo într-un mod oribil; în afară de Lise, pe care n-o auzi decât „tanti” şi „tanti”; dar Lise e şireată şi mă bate gândul că şi aici se ascunde ceva. Numai mistere, însă relaţiile cu bătrâna s-au cam încordat. Cette pauvre tante, e adevărat, le cam tiranizează pe toate… iar acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, şi lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de consideraţie” din partea lui Karmazinov; şi, colac peste pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, ce que je ne comprends pas, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un prosop îmbibat în oţet, iar noi o mai sâcâim cu lamentările şi scrisorile noastre… Vai, cum am mai chinuit-o în asemenea împrejurări! Je suis un ingrat! Închipuieşte-ţi, mă întorc acasă şi găsesc din partea ei o scrisoare; citeşte, citeşte! Vai, ce urât a fost din partea mea.

  Îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara Petrovna. Părea că regretă dispoziţia ei lapidară, categorică, de dimineaţă: „Rămâi acasă”. Tonul scrisorii era acum politicos, dar la fel de hotărât şi de laconic. Pentru a treia zi, duminică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la dânsa fix la ora douăsprezece, sfătuindu-l să-l aducă pe careva dintre prietenii lui (în paranteză figura numele meu). La rândul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în calitatea lui de frate al Dariei Pavlovna. „Poţi obţine din partea ei un răspuns definitiv, eşti mulţumit? Această formalitate îţi lipsea atâta?”

  — Observă această frază enervantă de la sfârşit despre formalitate. Biata, biata de ea, prietena mea de o viaţă întreagă! Mărturisesc, această hotărâre neaşteptată în ce priveşte soarta mea mă cam deprimase… Mărturisesc că tot mai speram, dar acum tout est dit şi eu îmi dau seama că totul s-a sfârşit; c’est terrible. O, dacă n-ar mai veni niciodată această duminică, ci ar rămâne totul ca altădată; veneai dumneata la mine, iar eu aici…

  — Te-au derutat toate mârşăviile şi clevetirile de azi ale lui Liputin.

  — Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu degetul dumitale prietenesc. Aceste degete prieteneşti în general sunt neîndurătoare, iar uneori absurde, pardon, dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate aceste murdării, adică n-am uitat de tot; dar, din prostia mea, tot timpul cât am stat la Lise mă străduiam să mă simt fericit, mă convingeam că sunt fericit. Dar acum… O! acum mă gândesc la această femeie generoasă, umană şi răbdătoare faţă de meschinele mele defecte, şi chiar dacă nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sunt de fapt, cu firea mea parşivă şi superficială?! Sunt ca un copil răzgâiat, având tot egoismul unui copil, minus nevinovăţia lui. Timp de douăzeci de ani a avut grijă de mine ca o dădacă, cette pauvre tante, cum spune graţios Lise… Şi deodată, după douăzeci de ani, copilaşul s-a hotărât să se însoare; însoară-mă şi însoară-mă, scrisoare după scrisoare, iar capul ei e plin de comprese cu oţet şi… iată-mă că mi-am atins scopul, duminică voi fi un om căsătorit, ca să vezi… Şi de ce am stăruit atâta? Ei bine, de ce i-am