scris atâtea scrisori? Da, uitasem: Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa spune; zice despre ea: „C’est un ange, cu toate că e cam ascunsă”. Ele amândouă m-au sfătuit, chiar şi Praskovia… deşi, greşesc, Praskovia nu m-a sfătuit. O, cât venin ascunde în suflet această Korobocika! De altfel, nici Lise, propriu-zis, nu m-a sfătuit: „Ce nevoie ai să te însori; ai destule satisfacţii de savant”. Şi a râs. I-am iertat acest râs, pentru că şi inima ei suferă. Şi totuşi, zic ele, dumneata nu poţi rămâne fără o femeie. Se apropie vârsta când vei avea nevoie neapărat de cineva lângă dumneata, iar ea te va îngriji… Ma foi… şi eu personal, în timp ce şedeam cu dumneata, m-am gândit că providenţa mi-o trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai… enfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e în casă, ce dezordine; mai deunăzi am spus să se deretice, şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat… Ei bine, de aci încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans! Şi mi se pare că i s-au trimis şi ei scrisori anonime; închipuieşte-ţi, se zice că Nicolas i-ar fi vândut lui Lebeadkin moşia. C’est un monstre, et enfin, cine este acest Lebeadkin? Lise ascultă, ascultă; o, de-ai şti cum ascultă! I-am iertat râsul, văzând-o cum ascultă şi ce Maurice… n-aş fi vrut să fiu în pielea lui de acum, brave homme tout de męme, cam timid; de altfel, Dumnezeu cu el…

  Stepan Trofimovici tăcu; obosise şi se încurcă, rămânând cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. Profitai de această pauză ca să-i povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimându-i tăios şi sec părerea că într-adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o văzusem) să fi fost cândva într-un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se exprimase Liputin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atâta tot. În ce priveşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine foarte convins Aleksei Nilâci, pe care nu există nici un motiv să nu-l credem. Stepan Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă nu-l priveau câtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, adăugând că acest Kirillov e posibil să fie un nebun.

  — Nu e nebun, dar e un om cu gândirea mărginită, bâigui el moale, parcă în silă. Ces gens-lŕ supposent la nature et la société humaine autres que Dieu ne les a faites et qu’elles ne sont réellement. Cu oamenii aceţtia unii caută să se pună bine, dar nu este cazul lui Stepan Verhovenski. I-am văzut atunci la Petersburg avec cette chčre amie (o, cât am putut s-o jignesc atunci!) ţi nu m-am speriat nici de înjurăturile, dar nici de laudele lor… N-or să mă sperie nici acum, mais parlons d’autre chose… Mi se pare că am făcut nişte lucruri îngrozitoare; închipuieşte-ţi că i-am trimis ieri Dariei Pavlovna o scrisoare şi… pur şi simplu mă blestem pentru asta!

  — Dar ce i-ai scris?

  — O, dragă prietene, crede-mă că am făcut-o cu cea mai nobilă intenţie. Am informat-o că i-am scris lui Nicolas cu cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă intenţie.

  — Înţeleg acum! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut dumneata să legi numele lor laolaltă?

  — Dar, mon cher, nu mă strivi complet, nu ţipa la mine; şi aşa sunt strivit, ca… un gândac. Şi la urma urmelor, eu socot că atitudinea mea este cât se poate de onorabilă, închipuieşte-ţi că realmente s-a petrecut ceva acolo… en Suisse… sau era pe cale să se înfiripe. Nu sunt eu obligat să întreb în prealabil inimile lor, ca… enfin, să nu impietez asupra năzuinţei lor şi să nu le stau în cale? … Numai şi numai dintr-o pornire nobilă.

  — Dumnezeule, ce inspiraţie stupidă ai avut! îmi scăpă mie involuntar.

  — Stupidă, stupidă! Aşa este, se agăţă el cu o grabă febrilă de acest cuvânt. Niciodată n-ai spus un adevăr mai mare, c’était bęte mais quoi faire, tout est dit. Totuna e, mă însor, fie şi ca să acopăr „păcatele altuia”, atunci ce rost avea să mai scriu? Nu-i aşa?

  — Iar o iei de la început!

  — O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum nu mai ai de-a face cu Stepan Verhovenski de altădată; acela e înmormântat; enfin, tout est dit. Şi de ce strigi? Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu dumneata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap? Iar te simţi şocat? Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti femeia, iar eu n-am făcut altceva decât s-o studiez mereu. „Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe tine”, singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atât de nimerit un alt ins romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. Împrumut de la el cu multă plăcere acest aforism. Şi iată-mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă căsătoresc, în schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă? O, dragul meu, căsătoria este moartea morală a oricărui suflet mândru, a oricărei independenţe. Viaţa conjugală mă va corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va lipsi de curajul bărbăţiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomeneşti că nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; un om înţelept nu se teme să privească adevărul în faţă… Liputin îmi propunea adineauri să-mi baricadez casa împotriva lui Nicolas; e un imbecil Liputin ăsta. Femeia poate înşela şi ochiul atoatevăzător. Le bon Dieu, creând femeia, ştia bineînţeles la ce se expune, dar eu sunt convins că ea s-a priceput să-l deruteze şi l-a