silit ea însăşi s-o creeze aşa cum arată şi… cu asemenea atribute; altminteri, cine ar fi căutat să-şi ia pe cap asemenea griji degeaba? Nastasia, eu ştiu, poate că se va supăra pentru asemenea idei deocheate, dar… Enfin, tout est dit.

  Stepan Trofimovici s-ar fi dezminţit pe sine însuşi dacă ar fi omis să recurgă la acest ieftin liberpansism calamburesc, atât de înfloritor pe vremea lui; în orice caz, acum îşi găsi consolarea rostind acest mic calambur; dar nu pentru mult timp.

  — O, de n-ar mai veni deloc acest poimâine, această duminică! strigă el deodată, acum însă cuprins de o totală exasperare. De ce adică să nu fie măcar singura săptămână aceasta, fără zi de duminică – şi le miracle existe? Ce o costă pe onorata providenţă să şteargă din calendar măcar o duminică, fie chiar şi pentru a-i demonstra unui ateu omnipotenţa sa et que tout soit dit! O, ce mult am iubit-o! Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată nu m-a înţeles.

  — Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg? întrebai eu cu mirare.

  — Vingt ans! Şi niciodată nu m-a înţeles, e prea crud! E cu putinţă oare să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, de mizerie? O, ce ruşine! Tanti, tanti, pentru tine o fac! … Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie pe care am adorat-o timp de douăzeci de ani! Ea trebuie să afle acest lucru, altfel nimic nu se va întâmpla, altfel numai cu forţa ar putea să mă ducă sub ce qu’on appelle le… cunună.

  Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărturisire exprimată într-o formă atât de categorică. Nu voi ascunde că mi-a venit să pufnesc în râs. Dar nu aveam dreptate.

  — Numai el, numai el mi-a mai rămas acum, singura mea speranţă! plesni el deodată din mâini, ca străfulgerat de un gând nou. Acum nu-l mai am decât pe dânsul, pe bietul meu băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu soseşte! O, fiul meu, o, Petruşa al meu… şi chiar dacă nu merit numele de tată, ci mai curând de tigru, totuşi… laissez-moi, mon ami, mă culc puţin ca să-mi adun gândurile. Mă simt atât de obosit, atât de obosit, de altfel şi dumneata ar trebui, cred, să te culci, voyez-vous, e ora douăsprezece…

  Capitolul al patrulea.

  Şchioapa.

  I

  Şatov nu se îndărătnici şi, răspunzând invitaţiei din bileţelul meu, se prezentă pe la amiază la Lizaveta Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună; eu veneam ca să-i fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrâna Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, angajaţi într-o aprigă dispută. Mama îi cerea Lizei să cânte la pian un vals şi, când ea începu să cânte, i se năzări să susţină morţiş că valsul nu era cel cerut. Mavriki Nikolaevici, în naivitatea lui, îi luă apărarea Lizei asigurând-o că valsul era exact acela care a fost comandat; bătrâna, de necaz, izbucni în lacrimi. Era bolnavă şi se mişca cu greu. I se umflaseră picioarele şi de câteva zile o ţinea mereu într-o toană, se lega de toţi, deşi de Liza s-a cam temut întotdeauna. Se bucurară vizibil de venirea noastră. Liza se îmbujoră la faţă de plăcere şi, adresându-mi un merci, pentru Şatov, bineînţeles, se îndreptă spre el, cercetându-l cu o privire curioasă.

  Şatov se oprise stângaci lângă uşă. Mulţumindu-i că a venit, ea îl conduse la maman.

  — Ţi-l prezint pe domnul Şatov, despre care ţi-am vorbit, iar dumnealui este domnul G-v, un bun prieten al meu şi al lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki Nikolaevici i-a cunoscut ieri.

  — Şi care este profesorul?

  — Nu există nici un profesor, maman.

  — Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vină un profesor, probabil că el e, arătă ea cu o mină dispreţuitoare spre Şatov.

  — Niciodată nu ţi-am spus că o să vină un profesor. Domnul G-v e slujbaş, iar domnul Şatov, fost student.

  — Student sau profesor, tot din universitate sunt. Îţi place să mă contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustăţi şi bărbuţă.

  — Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot spunea profesor, explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt capăt al salonului, să se aşeze pe divan.

  — Când i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţelegi, e bolnavă, îi şopti ea lui Şatov, continuând să-l examineze cu aceeaşi privire curioasă şi mai cu seamă moţul lui de pe cap.

  — Dumneata eşti militar? mi se adresă bătrâna, lângă care mă lăsase fără nici o milă Liza.

  — Ba nu, sunt funcţionar…

  — Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan Trofimovici, se auzi imediat glasul Lizei.

  — Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici? Păi, şi el e profesor?

  — O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în vis ţi se năzar tot profesori, strigă cu necaz Liza.

  — Văd destui şi ziua-n amiaza mare. Iar tu atâta aştepţi, ca s-o contrazici pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui Nikolai Vsevolodovici la maică-sa, acum patru ani?

  Răspunsei afirmativ.

  — Dar vreun englez a fost împreună cu voi?

  — Nu, n-a fost.

  Liza râse.

  — Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez? Înseamnă că toate sunt numai minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici mint amândoi. Toţi mint.

  — Tanti şi, ieri, Stepan Trofimovici au găsit un fel de asemănare între Nikolai Vsevolodovici şi prinţul Harry din Henric IV de Shakespeare; şi acum mama este pornită să lămurească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne explică Liza.

  — Dacă n-a fost nici Harry, înseamnă că n-a fost nici un englez. Nikolai Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul singur.

  — Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i explice lui Şatov, ştie foarte bine