— A sosit doctorul, apăru în uşă camerista.

  Bătrâna se ridică şi începu să-şi strige căţeluşa: „Zemirka, Zemirka, vino măcar tu cu mine”. O căţeluşă oribilă, mică, bătrână, Zemirka, nu voia să asculte şi se vârî sub divanul pe care şedea Liza.

  — Nu vrei? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, nu-ţi cunosc prenumele şi nici patronimicul dumitale, mi se adresă ea mie.

  — Anton Lavrentievici…

  — Lasă, degeaba mi-o spui, îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă. Nu mă conduce, Mavriki Nikolaevici, am chemat-o numai pe Zemirka; slavă Domnului, încă pot umbla şi singură; iar mâine ies la plimbare.

  Şi părăsi mânioasă salonul.

  — Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu Mavriki Nikolaevici, te asigur că amândoi veţi fi în câştig dacă vă veţi cunoaşte mai îndeaproape, zise Liza şi îi zâmbi prietenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se lumină îndată la chip sub privirea ei. Neavând încotro, rămăsei să stau de vorbă cu Mavriki Nikolaevici.

  II.

  Spre surprinderea mea, Lizaveta Nikolaevna avea într-adevăr nevoie de colaborarea lui Şatov şi exclusiv în nişte chestiuni literare. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îl chemase de fapt din alte motive. Noi, adică eu cu Mavriki Nikolaevici, văzând că nu se ascund faţă de noi şi discută cu glas tare, începurăm să tragem cu urechea, după care am fost invitaţi la sfat comun. Problema era că Lizaveta Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărţi foarte folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de experienţă avea nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu care se apucă să-i expună lui Şatov planul ei mă surprinse până şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria oamenilor noi, gândii eu, nu degeaba a stat în Elveţia.” Şatov o asculta atent, cu ochii plecaţi în pământ şi fără nici un semn de mirare că o domnişoară din lumea selectă, cu preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul nepotrivite.

  Iată care era proiectul literar al Lizei. În Rusia se editează o mulţime de ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în paginile lor se relatează o sumedenie de întâmplări şi evenimente. Anul trece, publicaţiile se depun în dulapuri ori sunt folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest fel. O mulţime de fapte apărute astfel în presă produc impresie şi rămân întipărite în memoria publicului, dar pe măsură ce trec anii, se uită. Mulţi ar dori apoi să şi le reîmprospăteze în memorie, dar căutarea lor în arhive, în noianul de file, mai ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, nici locul sau chiar anul când s-a produs evenimentul, este o muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste fapte pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan de prezentare şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit de un sumar, de un index al categoriilor tematice, pe luni şi date, o asemenea culegere în volum ar putea să ofere o caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că numărul de fapte înregistrate astfel în presă ar reprezenta abia o mică parte faţă de tot ce s-a întâmplat.

  — În loc de o mulţime de foi, vom avea astfel numai câteva cărţi groase, asta-i tot, observă Şatov.

  Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcărare, deşi nu se pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un singur volum, şi nu prea gros, asigura ea. Dar să zicem că ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut clar, pentru că esenţialul constă în planul şi criteriul de prezentare a faptelor; bineînţeles, nu totul va trebui să fie selecţionat şi retipărit. Decretele, dispoziţiile guvernului, măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea ca foarte mult material să fie lăsat la o parte şi să ne mărginim numai la selectarea evenimentelor care, mai mult sau mai puţin, exprimă latura personală morală din viaţa poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. Bineînţeles, pot fi incluse: cazuri ciudate, incendiile, donaţiile, tot felul de fapte bune şi rele, alocuţiuni şi discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba chiar şi unele din decretele guvernului; dar dintre toate acestea să se aleagă ceea ce este caracteristic epocii; tot ce se va include va răspunde unei anumite concepţii, aruncând o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi, în sfârşit, cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o lectură uşoară, nu mai vorbim de faptul că trebuie să constituie un izvor de informaţie! Ar fi, într-un fel, o imagine a vieţii lăuntrice ruseşti, morale şi spirituale, pe timp de un an. „Trebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se transforme în cărţi de căpătâi, susţinea Liza; îmi dau seama că totul depinde de felul cum este conceput planul şi de aceea m-am adresat dumitale”, conchise ea. Se înflăcărase foarte tare şi, cu toate că lămuririle ei erau cam vagi, confuze şi incomplete, Şatov începuse să o înţeleagă.

  — Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie a faptelor supusă unui anumit criteriu de orientare, murmură el, cu capul tot plecat.

  — Nicidecum, nu e nevoie să selecţionăm totul după o anumită tendinţă, şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie. O obiectivitate completă, iată tendinţa.

  — De altfel, n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se învioră Şatov, e cu neputinţă de evitat complet tendinţa din moment ce se propune o oarecare selecţie. În felul de a selecţiona faptele va apărea şi indicaţia cum trebuie înţelese. Ideea dumneavoastră nu e rea.

  — Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei asemenea cărţi? se bucură Liza.

  — Trebuie să ne mai gândim, să chibzuim. E o întreprindere vastă. Nu se poate de la prima vedere spune