nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De altfel, chiar dacă publicăm un volum, tot n-o să avem destulă experienţă. Poate după mai multe experienţe de acest gen… Dar ideea este interesantă, utilă.

  În sfârşit, el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminaţi de plăcere, într-atât părea de interesat.

  — E o idee a dumneavoastră personală? întrebă el cu căldură şi cam jenat.

  — Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru; dar planul e greu de conceput, zâmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici mintea nu mă ajută şi de aceea nu urmăresc decât ceea ce mi se pare mie însămi suficient de clar…

  — Spuneţi că urmăriţi? …

  — Probabil cuvântul nu este potrivit, nu-i aşa? întrebă ea cu repeziciune.

  — Ba de ce nu, e bun şi acest cuvânt; n-am vrut să spun nimic special.

  — Mi s-a părut, încă din străinătate, că aş putea fi şi eu cu ceva de folos, dispun de nişte sume care zac neîntrebuinţate! De ce să nu contribui şi eu cu ceva la cauza comună? De altfel, ideea mi-a venit nu ştiu cum, spontan; n-am reflectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am fost foarte fericită când mi-a venit; acum însă mi-am dat seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, pentru că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, bineînţeles, va deveni şi coautorul volumului. Vom împărţi contribuţia pe jumătate. Ale dumitale vor fi planul şi munca, mie îmi revine ideea iniţială şi mijloacele de editare. Sper că lucrarea îşi va acoperi cheltuielile?

  — Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge.

  — Te previn că nu-mi propun nici un fel de profituri, dar aş fi bucuroasă să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi fi mândră să realizez eventual şi un profit.

  — Şi eu ce să fac pentru asta?

  — Păi, tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o colaborare… Totul va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe planul.

  — Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan?

  — Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici… Ştiu că eşti un om foarte inteligent şi… că ai preocupări de acest gen şi… meditezi mult; mi-a vorbit despre dumneata Piotr Stepanovici Verhnovenski, în Elveţia, adăugă ea grăbită. El este un om foarte inteligent, nu-i aşa?

  Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar ochii.

  — Şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre dumneata…

  Şatov roşi brusc.

  — De altfel, iată aici ziarele – Liza apucă grăbită, de pe scaun, un teanc de ziare pregătit şi legat. Am încercat să subliniez nişte fapte, notându-le prin numerotare… vei vedea.

  Şatov luă pachetul.

  — Ia-l acasă şi cercetează-l; unde stai dumneata?

  — Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.

  — Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături de dumneata, domnul Lebeadkin? reluă Liza cu aceeaşi precipitare.

  Şatov, cu pachetul în mână, rămase aşa pe fotoliu cam un minut, fără să răspundă şi cu privirea mereu aţintită în podea.

  — Pentru aşa ceva, poate că ar fi fost mai bine să alegeţi pe altcineva, mă tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise el în sfârşit, coborând în mod foarte ciudat vocea, aproape până la şoaptă.

  Liza roşi.

  — Despre ce anume vorbeşti? Mavriki Nikolaevici! strigă ea. Adu-mi, te rog, scrisoarea aceea.

  Urmându-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de cei doi.

  — Te rog, aruncă-ţi ochii, mi se adresă ea brusc, desfăcând cu mare emoţie scrisoarea. Ţi s-a întâmplat vreodată să vezi aşa ceva? Citeşte. Te rog, cu glas tare; vreau ca şi domnul Şatov să audă.

  Cu destulă mirare, citii următoarea misivă:

  Desăvârşitei domnişoare Tuşina.

  Stimată domnişoară.

  Elizaveta Nikolaevna!

  O, făr-de seamăn e pe lume.

  Elizaveta Tuşina!

  Când ca turnată-n şa goneşte de-o rubedenie-nsoţită, Şi vântu-i zbenguie zulufii, Ori când la liturghie-ngenunche, cu maica ei alături, Piosu-i chip bujorii arătându-şi!

  Tânjesc atunci la conjugale bucurii şi legiuite.

  Şi-n urmă-i, ca şi maica ei, stau lăcrămat…

  Compusă de către un neerudit într-o dispută.

  Stimată domnişoară!

  Mai mult decât oricine îmi pare rău de mine însumi, că nu mi-am pierdut gloriosul braţ la Sevastopol; nici n-am călcat pe acolo, iar toată campania am făcut-o în serviciul ticăloasei aprovizionări, considerând acest lucru o josnicie. Sunteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit infinitul. Priviţi acestea ca pe nişte versuri, şi nimic mai mult, pentru că versurile sunt totuşi o inepţie şi justifică ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare soarele să se supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar compune un poem din fundul unei picături de apă, în care sunt atâtea, dacă te uiţi prin microscop? Până şi clubul pentru protecţia marilor dobitoace din Petersburg, din sânul societăţii înalte, manifestă pe bună dreptate compasiune pentru câine şi cal, şi dispreţuieşte micul infuzor, neamintind de el deloc, pentru că n-a evoluat încă de-ajuns. N-am evoluat nici eu. Gândul la căsătorie mi s-ar fi părut caraghios; curând însă voi avea două sute de foste suflete de la o fiară cu chip de om pe care o dispreţuiţi. Aş putea să dau multe informaţii şi mă ofer, pe bază de acte doveditoare, până la riscul cu Siberia. Nu desconsideraţi propunerea. Consideraţi că scrisoarea din partea infuzorului e în versuri.

  Căpitan Lebeadkin, prieten supus, dispunând şi de timp.

  — Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mârşav! am strigat eu cuprins de indignare. Îl cunosc!

  — Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice zorit Liza, roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la vreun nerod şi nici nu i-am arătat-o până acum mamei, ca să n-o indispun şi mai mult. Dar dacă va continua aşa, nu ştiu cum