să procedez. Mavriki Nikolaevici vrea să se ducă la el ca să-i interzică. Întrucât te considerăm anticipat ca un colaborator, i se adresă ea lui Şatov, şi întrucât locuieşti acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o idee, la ce aş putea să mă aştept din partea lui pe viitor?

  — E un beţiv şi un ticălos, bâigui aproape în silă Şatov.

  — E chiar atât de redus?

  — N-aş spune, nu e deloc prost, când nu e beat.

  — Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact ca acestea, observai eu râzând.

  — Şi totuşi, din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva în gând, strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki Nikolaevici.

  — Aud că stă cu o soră a lui? întrebă Liza.

  — Da, cu soră-sa.

  — Se zice că o tiranizează, este adevărat?

  Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, mormăi: „Nu mă priveşte!” şi se îndreptă spre uşă.

  — Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci? Am avea încă atâtea de vorbit…

  — Ce să mai vorbim? Mâine vă dau răspunsul…

  — Despre chestiunea principală, a tipografiei! Crede-mă, te rog, nu glumesc deloc, vreau în modul cel mai serios să întreprind acest lucru, îl asigură Liza cu o nelinişte crescândă. Dacă hotărâm publicarea, unde o vom tipări? Doar este problema cea mai importantă, căci nu vom pleca pentru asta tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o asemenea ediţie este imposibilă. Sunt decisă de mult să-mi procur o tipografie, fie chiar şi pe numele dumitale, şi maman, sunt convinsă, va permite, dar numai dacă este pe numele dumitale…

  — Dar de ce vă închipuiţi că eu m-aş pricepe în chestiuni tipografice? întrebă posomorât Şatov.

  — Pentru că Piotr Stepanovici s-a referit tocmai la dumneata în Elveţia, că adică te-ai pricepe să conduci o tipografie şi cunoşti această problemă. A vrut să-mi dea chiar şi un bileţel în acest scop, dar se vede că a uitat.

  Şatov, după câte mi-aduc aminte acum, se schimbă la faţă, rămânând încă vreo câteva secunde în tăcere, apoi părăsi brusc camera.

  Liza se supără.

  — Totdeauna pleacă aşa? se întoarse ea spre mine.

  Dădui din umeri, dar Şatov se răsuci brusc, se duse direct la masă şi depuse pachetul cu ziare pe care-l luase:

  — Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp…

  — Dar pentru ce, pentru ce? Am impresia că te-ai supărat? îl întrebă Liza cu glas amărât şi implorator.

  Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc; câteva clipe el o privi ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă gândurile.

  — Oricum, mormăi el încet, nu vreau…

  Şi plecă de tot. Liza rămase complet uluită, ba mi se păru chiar exagerat de uluită.

  — Ce om straniu! zise tare Mavriki Nikolaevici.

  III

  „Straniu”, într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe lucruri neclare. Se întrevedeau nişte dedesubturi. N-aveam nici o încredere în posibilitatea editării unei asemenea publicaţii, apoi, scrisoarea aceea stupidă, din care reieşea însă prea transparent oferta unui denunţ „pe bază de acte”, pe care o treceau sub tăcere şi preferau să discute despre cu totul altceva; în sfârşit, această tipografie şi plecarea bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese vorba despre tipografie. Toate acestea mă făcură să cred că înainte de venirea mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era cunoscut; că eu, aşadar, eram cu totul de prisos şi că lucrurile acestea nu mă priveau deloc. De altfel, era şi timpul să plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. Mă apropiai de Lizaveta Nikolaevna să-mi iau rămas-bun.

  Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese îngândurată pe locul în care stătea lângă masă, cu capul plecat şi cu privirea fixată într-un punct de pe covor.

  — Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonul ei amabil de totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan Trofimovici şi convinge-l să treacă pe la mine cât mai curând. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te rog s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia rămas-bun de la dumneata.

  Coborâsem scările, când mă pomenii deodată cu feciorul ajungându-mă din urmă:

  — Cucoana vă roagă mult să vă reîntoarceţi…

  — Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna?

  — Dumneaei.

  O găsii pe Liza de data aceasta într-un salonaş alăturat salonului mare în care fuseserăm primiţi adineauri. Uşa spre salonul mare, în care rămăsese acum numai Mavriki Nikolaevici, era închisă de tot.

  Liza îmi zâmbi, dar chipul ei era palid. Stătea în mijlocul încăperii vădit nehotărâtă, pradă unei frământări nemărturisite; deodată mă prinse de mână, ducându-mă repede lângă fereastră.

  — Vreau s-o văd pe ea negreşit şi chiar acum, îmi şopti, aţintindu-şi şi asupră-mi privirea febrilă, hotărâtă şi nerăbdătoare, care nu admitea nici o umbră de împotrivire. Trebuie s-o văd cu ochii mei şi îţi solicit ajutorul.

  Se afla într-o stare de zbucium sfâşietor, ajuns până la exasperare.

  — Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna? o întrebai eu speriat.

  — Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă… este adevărat că e şchioapă?

  Eram consternat.

  — N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, chiar ieri am auzit, bâiguii eu cu grabă febrilă şi tot în şoaptă.

  — Trebuie s-o văd negreşit. Ai putea să-mi aranjezi asta chiar în cursul zilei de azi?

  Mă cuprinse o teribilă milă de ea.

  — Este imposibil, de altfel, nici nu m-aş pricepe cum s-o fac, încercai s-o opresc, mă voi duce la Şatov…

  — Dacă nu reuşeşti să aranjezi pentru ziua de mâine, mă voi duce eu singură, pentru că Mavriki Nikolaevici a refuzat. Mă bizui numai pe dumneata, n-am pe nimeni altul; am vorbit cu Şatov într-un mod stupid… sunt convinsă că eşti un om absolut cinstit, ba poate chiar şi devotat mie, te rog