Mă simţii cuprins de o dorinţă nemărginită să-i fiu de ajutor în toate.

  — Iată ce-o să fac, reflectai eu după câteva clipe, mă duc singur, şi astăzi, sigur, sigur o s-o văd! Voi proceda în aşa fel ca s-o văd, vă dau cuvântul meu de onoare; vă cer numai permisiunea să mă încredinţez lui Şatov.

  — Spune-i că nutresc această dorinţă şi că nu mai pot să aştept, şi să ştie de asemenea că în ceea ce i-am vorbit n-am avut nici un gând să-l induc în eroare. A plecat tocmai din cauză că este prea cinstit şi nu i-a plăcut faptul că n-aş fi fost sinceră cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să public şi să finanţez o tipografie…

  — Este cu adevărat un om cinstit, un om cinstit, confirmai cu multă căldură.

  — De altfel, dacă până mâine nu se va aranja nimic, mă voi duce singură, orice ar fi şi chiar dacă vor afla toţi.

  — Înainte de trei n-am să pot ajunge la dumneavoastră, precizai eu, venindu-mi puţin în fire.

  — Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut dreptate să presupun ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pe dumneata ca pe un om devotat mie? zâmbi ea, strângându-mi febril mâna şi grăbindu-se să se întoarcă la Mavriki Nikolaevici.

  Plecai copleşit de făgăduiala pe care o făcusem şi neînţelegând de fapt ce se întâmplase. Văzusem o femeie cuprinsă de o nemărginită disperare şi care nu se temea să se compromită printr-o confidenţă în faţa unui om aproape necunoscut ei. Zâmbetul plin de feminitate, într-o clipă atât de grea pentru dânsa, şi aluzia cum că observase de ieri sentimentele mele mă loviră ca un vârf de cuţit în inimă; dar îmi părea rău, îmi părea rău de dânsa, iată totul. Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri sacre şi, dacă acum cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, mi-aş fi astupat probabil urechile, nevoind să ascult mai departe. Presimţeam doar ceva… Şi totuşi nu vedeam deloc cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici acum nu înţelegeam prea bine ce anume va trebui să aranjez; o întâlnire, dar ce fel de întâlnire? Şi cum aş putea să le pun faţă-n faţă, între patru ochi? Toată speranţa mea era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu nimic. Şi totuşi primul lucru pe care îl făcui fu să alerg direct la el.

  IV.

  Abia seara, către ora opt, îl găsii acasă. Spre surprinderea mea, avea musafiri: unul era Alexei Nilâci, celălalt, un domn pe care îl cunoscusem mi se pare cu totul în treacăt, pe nume Şigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski.

  Acest Şigaliov se afla probabil cam de vreo două luni prin oraşul nostru; nu ştiu de unde venise; auzisem numai că publicase un articol într-una dintre revistele progresiste din Petersburg. Virghinski îmi făcuse cunoştinţă cu el întâmplător, pe stradă. În viaţa mea nu văzusem pe chipul unui om atâta încruntare, posomorâre, morocăneală. Se uita cu nişte ochi, ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă la o catastrofă a lumii şi nu aşa, ipotetic, pe bază de nişte profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci având toată certitudinea că poimâine dimineaţă, să zicem, exact la ora zece şi douăzeci şi cinci de minute, faptul se va împlini. Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvânt cu el, ci doar ne strânsesem mâna cu aerul unor conspiratori. Cel mai mult mă uimiseră urechile lui de o mărime nefirească: lungi, late şi groase, neobişnuit de mult ridicate în lături. Avea mişcări lente şi neîndemânatice. Dacă Liputin a visat vreodată că falansterul va putea fi realizat cândva în gubernia noastră, omul acesta ştia probabil cu precizie ziua şi ora când acest lucru se va înfăptui. Îmi făcuse o impresie sinistră; iar când dădui de el acum la Şatov rămăsei foarte mirat, mai ales că Şatov nu era deloc amator de oaspeţi.

  Încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi trei deodată, angajaţi se pare într-o dispută; dar în clipa în care apărui, tăcură ca la comandă. Discutau în picioare, iar acum deodată se aşezară cu toţii, încât trebui să mă aşez şi eu. Tăcerea aceasta stupidă continuă cel puţin trei minute. Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu totuşi că nu mă cunoaşte şi nu din ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă aşa înţelegea el. Cu Alexei Nilâci schimbai un salut din cap, dar tot în tăcere şi fără să ne strângem mâna. Şigaliov îşi îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată asupra mea, cu naiva convingere, probabil, că eu mă voi ridica imediat şi voi pleca. În sfârşit, Şatov se sculă de pe scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia rămas-bun şi numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îl conducea:

  — Ţine minte că eşti dator să prezinţi un raport.

  — Puţin îmi pasă de rapoartele voastre şi nu datorez nimănui nici un fel de raport, zise Şatov petrecându-l şi încuie în urmă-i uşa cu zăvorul.

  — Culici! zise el, privindu-mă cu un surâs cam acru.

  Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi el cel dintâi. De obicei, întotdeauna când treceam pe la el (foarte rar, de altfel), el se aşeza încruntat într-un colţ, răspundea morocănos şi numai după o destul de lungă tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. În schimb, când îşi lua rămas-bun, se încrunta iar de fiecare dată şi îţi deschidea uşa cu aerul omului care este bucuros să scape de prezenţa unui inamic personal.

  — La acest Alexei Nilâci am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare că ateismul l-a scrântit la cap.

  — Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calambururilor, mormăi Şatov, punând o lumânare nouă în locul