— Şi totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face cu un amator de calambururi; e drept că nu se pricepe să vorbească nici simplu, necum în calambururi.

  — Oameni de carton; din cauza servilismului gândirii lor, zise calm Şatov, aşezându-se într-un colţ pe scaun şi proptindu-şi palmele pe genunchi. Există şi destulă ură, reluă el, după un minut de tăcere. Ei primii s-ar simţi grozav de nenorociţi, dacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar şi după concepţia lor, şi ar deveni deodată extraordinar de bogată şi de fericită. N-ar mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată joc! Avem de-a face aici numai şi numai cu o imensă ură animalică faţă de Rusia, care le-a intrat în sânge… şi nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub râsul lor văzut! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte atât de false ca despre aceste lacrimi nevăzute! strigă el aproape cu furie.

  — Dumnezeu ştie ce tot spui! râsei eu.

  — Iar dumneata eşti un „liberal moderat”, zâmbi la rându-i Şatov. De! se grăbi el brusc să adauge, mi se pare că n-am nimerit-o cu expresia „servilismului gândirii”; probabil că o să-mi răspunzi: „Tu eşti fiul unui servitor, eu niciodată n-am fost servitor”.

  — Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gând… Ce ţi-a venit?!

  — Nu este nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. Atunci m-am născut numai din servitor, acum însă am şi devenit un servitor la fel ca dumneata. Liberalul nostru rus înainte de toate este un servitor şi atâta aşteaptă, să i se ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele.

  — Care cizme? Ce fel de alegorie e asta?!

  — Nici o alegorie! Văd că şi râzi… Stepan Trofimovici a spus un adevăr, afirmând că zac copleşit sub greutatea unui pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci numai mă zbat în convulsii; e o bună comparaţie.

  — Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrântit pe chestia nemţilor, râsei eu. Orice ai spune însă, ceva-ceva tot am şterpelit noi de la nemţi şi am vârât în buzunarul nostru.

  — Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble.

  Câtva timp rămăseserăm în tăcere.

  — Chestia asta a clocit-o el în America.

  — Cine? Ce a clocit?

  — Mă gândesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo împreună într-o izbă pe duşumea.

  — Ai călătorit în America? mă mirai eu. Nu mi-ai povestit niciodată.

  — Ce să mai povestesc?! Acum trei ani am plecat câteşitrei împreună pe un vapor de emigranţi în Statele Americane, pe ultimii bănişori, „ca să gustăm din viaţa muncitorului american şi în acest fel să verificăm prin propria noastră experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie socială pentru el”. Iată cu ce scop am plecat.

  — Doamne! râsei eu. Păi, pentru aşa ceva n-aveaţi decât să plecaţi în oricare dintre guberniile noastre pe timpul muncilor de vară, „ca să aveţi o experienţă personală”, ce nevoie mai aveaţi să porniţi tocmai în America!

  — Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator; ne adunaserăm la el vreo şase ruşi: studenţi, chiar şi moşieri plecaţi de pe moşiile lor, chiar şi ofiţeri – toţi animaţi de acelaşi scop măreţ. Bineînţeles, am lucrat, am transpirat, ne-am chinuit, ne-am istovit şi în cele din urmă eu şi Kirillov a trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. Proprietarul exploatator ne-a ciupit zdravăn la socoteală, în loc de treizeci de dolari, după cum ne înţeleseserăm, ne-a plătit mie opt, lui cincisprezece, am mâncat şi bătaie acolo de câteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu Kirillov într-un orăşel, pe duşumea, alături, patru luni încheiate; el cu gândurile lui, eu cu ale mele.

  — Şi aţi mâncat, zici, bătaie de la patron? În America? Îmi închipui ce l-aţi mai înjurat…

  — Deloc, dimpotrivă, am hotărât îndată că „noi, ruşii, în faţa americanilor, suntem nişte băieţandri nepricepuţi şi că trebuia să ne naştem în America sau cel puţin să trăim acolo ani de-a rândul împreună cu americanii, ca să ajungem la nivelul lor”. Ce mai vorbă: când pentru un lucru de o para ni se pretindea un dolar, plăteam cu toată plăcerea, ba şi cu pasiune. Lăudam totul: spiritismul, linşajul, revolverele, vagabonzii. Într-o zi, călătorind, un om îşi vârî mâna în buzunarul meu, scoase peria mea de cap şi începu să-şi pieptene părul; Kirillov şi cu mine am schimbat priviri şi ne-am zis în gând că e bine aşa şi că ne place grozav…

  — Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în capetele unora, dar că se şi preia în practică, observai eu.

  — Oameni de carton, repetă Şatov.

  — Şi totuşi să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într-o ţară necunoscută, fie chiar şi cu scopul „de a cunoaşte prin proprie experienţă” etc., într-adevăr este o dovadă de generoasă fermitate… Şi cum ai scăpat de acolo?

  — I-am scris unui om din Europa şi el mi-a trimis o sută de ruble.

  Spunând toate astea, Şatov rămăsese, după obiceiul lui, tot timpul cu ochii aţintiţi în pământ, chiar şi în momentul când se înflăcăra. Şi deodată îşi ridică privirea:

  — Vrei să ştii numele acestui om?

  — Cine e?

  — Nikolai Stavroghin.

  Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris improvizat şi începu să caute ceva pe el. Circulau la noi zvonuri vagi, dar statornic dezminţite, cum că nevastă-sa, la Paris, s-ar fi aflat tot timpul în relaţii cu Nikolai Stavroghin şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada când Şatov era în America; e drept că mult după ce îl părăsise la Geneva. „În cazul acesta, ce rost mai avea să citeze acum acest