sfârşit, însă la început? La primul pas? În epocă, lasnaia Poliana^ a fost un club de gândire deschis. Însă dacă ar fi fost pusă sub blocadă, precum apartamentul Aunei Ahmatova, când i se cereau actele fiecărui vizitator, sau dacă ar fi îndurat tirania de care noi am avut parte sub Stalin, când trei inşi nu îndrăzneau să se întâlnească sub acelaşi acoperiş. – Atunci şi Tolstoi ar fi cerut libertate politică.

  În perioada cea mai cruntă a „terorii stolâpiniste”, ziarul liberal „Ruşi” [„Rusia”] tipărea fără nici un impediment pe pagina întâi cu litere de-o şchioapă: „Chici execuţii!… Douăzeci de execuţii la Herson!” Tolstoi bocea de mama focului, zicea că nu se mai poate trăi, că nu se poate închipui ceva mai cumplit*.

  Iată cifrele amintite din revista „Bâloe”: 950 de execuţii în şase luni*.

  Să examinăm acest număr din „Bâloe’”. Să observăm ca a fost editat (februarie 1907) chiar în toiul „justiţiei militare” stolâpiniste – care a durat opt luni (19 august 1906 – 19 aprilie 1907) – şi a fost alcătuit după datele publicate de agenţiile de presă ruseşti. Este ca şi cum la Moscova, în 1937,

 

  *Am ales acest exemplu gândindu-mă la rude, la rudele nevinovate. Tuhacevski însuşi începe să devină acum obiectul unui cult nou, pe care eu nu am de gând să-l susţin. Conducând reprimarea Kronstadtului şi a răscoalei ţărăneşti din Tambov, el a cules ceea ce a semănat.

  Ziarele ar fi tipărit listele celor împuşcaţi şi ar fi apărut un buletin centralizat, iar NKVD-ul ar clipi din ochi ca vegetarienii.

  În cel de-al doilea rând, această perioadă de opt luni a „justiţiei militare”, care nici înainte, nici după n-a mai existat în Rusia, nu putea fi continuată, deoarece „nevolnica”, „obedienta” Dumă de Stat nu ar fi ratificat această justiţie (Stolâpin nu s-a hotărât nici măcar s-o supună dezbaterii în Dumă).

  În cel de-al treilea rând, justificarea acestei „justiţii militare” consta în faptul că: în cursul ultimelor şase luni au avut loc „nenumărate asasinate ale unor cadre poliţieneşti din considerente politice”, multe atacuri împotriva unor demnitari, că toată ţara este potopită de jafuri, asasinate, acte teroriste politico-penale şi pur şi simplu penale, până la explozia de pe insula Aptekarski, unde luptătorii pentru libertate au ucis şi au rănit grav dintr-o dată şaizeci de oameni. Iar „dacă statul uu dă riposta cuvenită actelor teroriste, atunci statalitatea îşi pierde orice sens”. Şi iată că guvernul lui Stolâpin, grăbit şi supărat pe curtea cu juri, cu circumlocuţiile ei domoale, cu puternicul ei coip de avocaţi, dispuumd de posibilităţi nelimitate (nu ca tribunalul nostru regional, sau cel de district, obedient la un simplu telefon), porneşte să-i înfrâneze pe revoluţionari (şi pe simplii bandiţi, care trăgeau în ferestrele trenurilor de pasageri şi ucideau oamenii pentru trei sau cinci ruble) prin laconicele curţi marţiale. (De altfel, cu unele restricţii: curtea marţială poate acţiona doar în locul care se află în stare de război sau de pază extraordinară; se convoacă în cel mai scurt timp de la săvârşirea crimei, nu mai târziu de douăzeci şi patru de ore, şi numai în cazul evidenţei faptei criminale.)

  Dacă contemporanii erau atât de năuciţi şi indignaţi, înseamnă că era un lucru neobişnuit pentru Rusia!

  În situaţia anilor 1906-1907, ni se pare nouă, vina pentru perioada „terorii stolâpiniste” trebuie să şi-o asume revoluţionarii terorişti.

  După o sută de ani de la zămislirea terorismului revoluţionar rus, putem spune fără să mai stăm la îndoială că gândirea şi acţiunile teroriste au fost eroarea cumplită a revoluţionarilor, au fost năpasta Rusiei şi nu i-au adus altceva decât haos, jale şi victime fără număr.

  Să mai dăm câteva pagini din acelaşi număr al revistei „Bâloe”. Iată una dintre proclamaţiile lor de la început, din anul 1862, de la care a început totul: „Ce vrem noi? Binele, fericirea Rusiei. Dobândirea unei vieţi noi, a unei vieţi mai bune, este imposibilă fără victime, pentru că noi nu avem timp să zăbovim, noi avem nevoie de o reformă rapidă, imediată!”

  Ce cale eronată! Aceşti zeloşi purtători de grijă nu aveau timp să zăbovească, iată de ce au aprobat ca prosperitatea generală să fie apropiată prin victime Ei nu aveau vreme să zăbovească, şi iată, noi, strănepoţii lor, ne aflăm, după 115 ani, nu în acelaşi punct (eliberarea ţăranilor), ci hăt! Mult mai îndărăt.

  Să recunoaştem că teroriştii au fost partenerii, superiori însă, ai curţilor marţiale stolâpiniste.

  Ceea ce face ca epoca stolâpinistă şi cea stalinistă să nu poată fi comparate este faptul că iii vremea noastră represiunea a fost unilaterală: se tăiau capete doar pentru un oftat şi chiar mai puţin decât un oftat*.

  „Nu se poate închipui ceva mai cumplit!”, a exclamat Tolstoi. Şi, totuşi, este atât de uşor să-ţi reprezinţi acest mai cumplit. Mai cumplit nu este atunci când execuţiile au loc din când în când într-un oraş cunoscut de toată lumea, ci când au loc pretutindeni şi în fiecare zi, şi nu douăzeci, ci două sute, iar ziarele nu scriu nimic despre asta, nici cu litere de-o şchioapă, nici mai mărunte, scriu doar că „viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă”.

  După ce mutra ţi-au sluţit, ei îţi spun că aşa te-ai născut Nu, uu aşa! Nici nu poate fi vorba, deşi statul ras era socotit încă de pe atunci ca fiind cel mai opresiv din Europa.

  Anii douăzeci şi treizeci ai secolului nostru au aprofundat reprezentarea oamenilor despre diferitele grade de comprimare. Acel prag pământesc, acea consistenţă pământească, care părea strămoşilor noştri comprimată la limită, este explicată în prezent de fizicieni ca o sită găurită. Un grăuncior în mijlocul a o sută de metri de vid – acesta este modelul atomului. A fost descoperit monstruosul „ambalaj nuclear”: aceste grăuncioare-nucleu să fie strâuse la un loc de pe toate sutele de metri de vid. Un degetar de grăuncioare astfel împachetate cântăreşte cât o locomotivă terestră. Dar şi acest pachet pare ca un fulg: din pricina protonilor, nucleul uu poate