Uite aşa, fără măcar să se sprijine în vreun fel pe cuceririle fizicii, ne-au comprimat şi pe noi!

  Staliu cu gura lui a îndemnat toată ţara, o data pentru totdeauna, să renunţe la blândeţe! Iar Vladimir Dahl, în dicţionarul său, defineşte blâudeţea [blagoduşie] ca fiind „bunătatea sufletului, calitatea lui de a iubi, de a fi caritabil, simpatia pentru binele general”. Iată, aşadar, la ce ne îndemnau bolşevicii să renunţăm, şi noi iie-am grăbit să renunţăm: la simpatia pentru binele general! Propria noastră troacă ne era de ajuns.

  La începutul secolului, opinia publică rusă constituia vântul de libertate al societăţii. Ţarismul nu a fost înfrânt în februarie, când s-a dezlănţuit Petrogradul, ci mult mai înainte. El a fost răsturnat fără putinţă de redresare atunci când în literatura rusă s-a statornicit ideea că a prezenta figura unui jandarm ori a unui sergent de stradă fie şi numai cu un dram de simpatie înseamnă linguşire ultrareacţionară. Câud uu numai a le întinde mâna, a te cunoaşte cu ei ori a-i saluta din cap, dar chiar şi a-i atinge cu mâneca pe trotuar părea mare ruşine.

  *Declar cu tot curajul că şi în privinţa expediţiilor de represiune extrajudiciare (reprimarea ţăranilor în 1918-1919. Tamhovul până în 1921. Siberia Occidentală până în 1922, Kuhanul şi Kazahstanul – 1930) epoca noastră a depăşit incomparabil anvergura şi tehnica represiunilor ţariste.

  În vreme ce la noi, călăii deveniţi disponibili, primind însărcinare specială, conduc… Literatura şi cultura. Ei poruncesc să fie proslăviţi ca eroi legendări. Şi asta la noi, nu ştiu de ce, se cheamă patriotism.

  Opinia publică. Nu ştiu cum o definesc sociologii, dar pentru mine este clar că ea poate fi alcătuită numai din opinii individuale care se influenţează reciproc şi care sunt exprimate liber şi absolut independent de opinia guvernului sau a partidului, sau de vocea presei.

  Şi câtă vreme în ţară nu va exista o opinie publică independentă, nu există nici o garanţie că nimicirea nemotivată a milioane de oameni nu se va repeta din nou, că ea nu va începe în orice noapte, în fiecare noapte – poftim, chiar în noaptea asta, prima după ziua de azi.

  Învăţătura înaintată, cum am văzut, nu ne-a ferit de această molimă.

  Dar bag de seamă că oponentul meu se strâmbă, clipeşte din ochi, clatină din cap: în primul rând, ne aud duşmanii! În al doilea – de ce atât de extensiv? Căci întrebarea era mult mai restrânsă: nu – de ce ne-au întemniţat? Şi nici – de ce au suportat această ilegalitate cei rămaşi în libertate? Ei, cum se ştie, „iiu aveau habar de nimic, pur şi simplu credeau în partid” (expresie foarte des folosită după congresul al XX-lea), că, din moment ce popoare întregi sunt deportate în douăzeci şi patra de ore, înseamnă că aceste popoare sunt vinovate. Dar întrebarea oponentului meu se referă la altceva: de ce, după ce am ajuns în lagăr, unde puteam să avem habar ce se petrece, de ce acolo am flămânzit, ne-am încovoiat spinările, am îndurat şi n-am luptat? Ei, care n-au mers sub escortă, care s-au bucurat de slobozenia mâinilor şi picioarelor, pot fi scuzaţi că n-au luptat: căci ei nu puteau să-şi sacrifice familiile, situaţia, salariul, onorariile, în schimb, acum, scriu şi tipăresc considerente critice şi ne reproşează de ce noi, când nu mai aveam nimic de pierdut, de ce ne-am agăţat de acea raţie de pâine şi nu ne-am luptat?

  De altfel, şi eu vreau să răspund la această întrebare. Am îndurat în lagăre pentru că în libertate nu exista opinie publică.

  Căci, în general, care sunt mijloacele de rezistenţă la care s-ar putea gândi un deţinut faţă de regimul la care este supus? Evident:

  1. Protestul; -s ’;’; _u183? R’; îi; J7^ i”’^^’ ’-’

  2. Greva foamei; ’ 3. Evadarea;

  4. Revolta.!:’: ; ’ >: ’ „*” ’ ’

  Aşadar, după expresia favorită a Răposatului47, „este clar pentru toată lumea” (iar cui nu-i este clar i se poate explica) că primele două mijloace sunt eficiente (şi temnicerii se tem de ele) mimai datorită opiniei publice! Fără asta, la toate protestele şi grevele noastre ni se va râde în nas.

  Este foarte impresionant, de pildă, să-ţi sfâşii cămaşa de pe tine în faţa şefilor închisorii, precum Dzerjinski, şi să ţi se îndeplinească revendicările. Asta însă doar în cazul când există opinie publică. Dar fără ea – căluşul în gură şi va trebui să plăteşti pentru cămaşa statului. 72

  Să ne amintim cazul celebru de la ocnele de pe râul Kara de la sfârşitul veacului trecut. Politicii au fost anunţaţi că, de la data de, vor fi supuşi pedepselor corporale. Nadejda Segheda (l-a pălmuit pe comandant… Ca să-l silească să demisioneze!) trebuia biciuită prima. Ea înghite otravă şi moare, numai să nu fie bătută cu nuiaua. După ea se mai otrăvesc încă trei femei şi mor! În baraca bărbaţilor se oferă paisprezece voluntari să se sinucidă, dar nu au toţi prilejul să o facă*. Drept rezultat, pedepsele corporale sunt desfiinţate pentru totdeauna! Socoteala politicilor era să-i sperie pe şefii închisorii. Căci vestea despre tragedia de pe Kara va ajunge în Rusia, în toată lumea.

  Dacă însă am transpune acest caz în condiţiile noastre, noi am vărsa doar lacrimi de dispreţ. Să pălmuieşti un comandant liber? Şi mai ales când nici măcar nu^tu ai fost cel ofensat? Şi ce-i atât de cumplit dacă îţi tăbăcesc puţin şezutul? În schimb, rămâi în viaţă. De ce însă şi amicele se pun să înghită otravă? Şi de ce încă şi cei paisprezece bărbaţi? Căci viaţa ni se dă o singură dată! Şi important este rezultatul! Ni se dă să mâncăm, să bem. – De ce să ne luăm adio de la viaţă? Apoi, poate că vor da vreo amnistie, vor face reduceri de pedeapsă?

  Iată de la