Dar cum s-au ridicat temnicerii noştri! Nu, ăştia nu sunt nerozii de pe Kara. Nu, ei n-ar fi cerut unui deţinut să-i ancheteze! Chiar dacă astăzi ne-am scula brusc şi am reveni la înălţimea dinainte. – Şi cele patru femei, şi cei paisprezece bărbaţi – am fi cu toţii împuşcaţi înainte de a ne procura otrava. (Şi pe urmă, de unde iei otravă într-o puşcărie sovietică?) Şi cel care ar izbuti să se otrăvească n-ar face decât să uşureze misiunea şefului. Iar ceilalţi şi-ar primi porţia de nuiele pentru că n-au denunţat. Şi, de bună seamă, zvonul despre cele întâmplate n-ar fi trecut dincolo de zonă.

  Iată care-i problema, iată în ce constă foiţa lor: zvonul n-ar fi trecut dincolo de zonă. Şi chiar dacă ar fi trecut, n-ar fi ajuns prea departe, estompat, neconfirmat de ziare, adulmecat de turnători, cu alte cuvinte – tot nimic. Nu s-ar fi stâmit nici un fel de indignare publică. Atunci de ce să se teamă? De ce să-şi plece urechea la protestele noastre? Vreţi să vă otrăviţi? Otrăviţi-vă!

  Zădărnicia grevelor foamei a fost prezentată suficient în Partea întâi.

  Şi evadările! Istoria ne-a păstrat câteva povestiri despre nişte evadări serioase din temniţele ţariste. Să notăm că toate aceste evadări erau conduse şi înfăptuite din exterior, din libertate, de către alţi revoluţionari, din acelaşi partid cu evadaţii, şi cu ajutorul, pentru amănunte, al multor simpatizanţi. Ca şi îu cazul evadării propriu-zise, şi în etapele ulterioare: tăinuirea şi transportarea evadaţilor, participau multe persoane. („Aha! Exclamă Istoricul-Marxist,

  *Apropo, câteva amănunte care nu sunt lipsite de importanţă (E. N. Kovalskaia, Ocna femeilor, Biblioteca de istorie a revoluţiei, Gosizdat, 1920, pp. 8-9; G. R. Osmolovski, Tragedia de pe Kara, Moscova, 1920). Segheda l-a lovit şi l-a scuipat pe ofiţer fără absolut nici un motiv, doar din pricina „atmosferei chimico-nervoase” care domnea printre ocnaşi. După aceasta, ofiţerul de jandarmi (Masiukov) l-a rugat pe un ocnaş politic (Osmolovski) să întreprindă o anchetă în caşul lui. Şeful închisorii (Bobrovski), înainte de moarte, s-a căir, cerând ocnaşilor să-l ierte. (Eh, să fi avut şi noi astfel de temniceri scrupuloşi!) crezând că m-a prins. Pentru că populaţia era pentru revoluţionari, şi viitorul era al lor! „ Dar poate. – Obiectez eu modest – şi pentru că acesta era un joc amuzant, fără urmări judiciare? Să fluturi batista la fereastră, să-l laşi pe fugar să înnopteze în dormitorul tău, să-l machiezi? Pentru aşa ceva nu erai judecat. Când a fugit din exil Piotr Lavrov^9; guvernatorul din Vologda (Hominski) a eliberat soţiei lui o adeverinţă de călătorie, ca să-şi ajungă din urmă iubitul… Şi pentru a-şi confecţiona acte de identitate erau exilaţi la propriul domiciliu. Oamenii nu se temeau – dumneavoastră, din experienţă, ştiţi ce înseamnă asta? Apropo, cum s-a întâmplat că pe dumneavoastră nu v-au luat! „ Ştiţi, asta era o loterie…”*)

  De altfel, există şi mărturii de alt gen. În şcoală, toată lumea era obligată să citească Marna de Gorki şi poate că cineva mai ţine minte episodul despre obiceiurile închisorii din Nijni-Novgorod: revolverele gardienilor ruginiseră, băteau cu ele cuie în perete, nu era nici o dificultate să reazemi o scară de zidul închisorii şi să pleci liniştit în lumea liberă. Iată ce scrie un înalt funcţionar de poliţie, Rataev: „Surghiunul exista doar pe hârtie. Închisoarea nu exista defel. Cu regimul disciplinar de atunci, cel care ajungea la închisoare îşi continua fără oprelişti activitatea dinainte. Comitetul revoluţionar din Kiev, care se afla în formaţie completă la închisoarea din Kiev, conducea greva din oraş şi redacta apeluri” *.

  Nu am acum posibilitatea să strâug date despre cum erau păzite locurile cele mai importante ale ocnei ţariste, dar despre astfel de evadări disperate, cu şanse una la o sută de mii, cum erau cele din ocna noastră, eu n-am auzit. De bună seamă că ocnaşii nu simţeau nevoia să rişte: nu erau ameninţaţi de moartea prematură prin epuizare la munci grele, nu erau ameninţaţi că li se va mări pedeapsa fără să aibă vreo vină; cea de a doua jumătate a anilor de pedeapsă trebuiau să-i execute în surghiun, şi amânau pentru atunci evadarea.

  Din surghiunul ţarist se pare că doar leneşii nu fugeau. De bună seamă că vizele la poliţie erau rare, supravegherea slabă, nici un post de control pe drum; nici o obligaţie, cât de cât poliţistă, de a te prezenta zilnic la locul de muncă; banii nu lipseau (sau puteau fi trimişi), locurile de surghiun nu erau

  *Revista „Bâloe”, Nr. 2/24, 1917, scrisoarea lui L. A. Rataev adresată lui N. P. Zuev. Mai departe se referă la întreaga situaţie din Rusia, din libertate: „Nicăieri (în afară de cele două capitale) nu exista o reţea de agenţi secreţi ori” iscoade „angajate dintre civili, în ultimă instanţă urmărirea se realiza de către subofiţeri de jandarmi, care, deghizându-se în haine civile, uitau uneori să-şi scoată pintenii. În astfel de condiţii, revoluţionarul nu avea decât să-şi mute câmpul de activitate în afara capitalei, pentru ca. (acţiunile lui) să rămână pentru departamentul poliţiei o taină de nepătruns, în felul acesta au fost create autentice cuiburi revoluţionare şi răsadniţe de propagandişti şi agitatori.”

  Cititorii noştri vor sesiza uşor cât de diferit este totul de epoca sovietică. Egor Sazonov, deghizat în birjar, a stat o zi întreagă, cu bomba sub acoperişul birjei, Kngă poarta Departamentului de poliţie. (!), aşteptând să-l ucidă pe ministrul Plehve-5, şi nimeni nu i-a dat nici o atenţie, nimeni nu l-a întrebat nimic! Kaliaev3- şi mai neîndemânatic şi încordat, a aşteptat o zi întreagă lângă casa lui Plehve de pe Fontanka, încredinţat că va fi arestat, dar nu s-a atins nimeni de el! O, vremuri de pe când trăia Krîlov! În felul acesta – să tot faci revoluţie… -

  Foarte departe de fluvii şi de marile drumuri; şi, repetăm, nimic nu-i ameninţa pe cei care îl ajutau pe evadat, şi chiar evadatul însuşi nu era ameninţat, în caz că era prins,