nici că va fi împuşcat ori bătut, nici că va primi douăzeci de ani muncă silnică, precum la noi. Cel prins, de obicei, era readus la vechiul loc, rămânându-i aceeaşi pedeapsă. Şi atât. Un joc fără pierderi. Plecarea lui Fastenko în străinătate (Partea întâi, cap. 5) este tipică pentru astfel de întreprinderi. Poate, însă, şi mai tipică este evadarea din ţinutul Turuhanskului a anarhistului A. P. Ulanovski. În cursul evadării, la Kiev, i-a fost de ajuns să intre într-o sală de lectură studenţească şi să ceară Ce este progresul de Mihailovski53, că studenţii l-au hrănit, i-au oferit culcuş şi bani pentru bilet Iar ca să fugă în străinătate ce credeţi că a făcut? Pur şi simplu a urcat pasarela unui vapor străin – căci acolo nu se afla nici o patrulă a MVD-ului! – Şi s-a aciuat lângă sala maşinilor. Dar şi mai ciudat este faptul că în 1914, în timpul războiului, s-a întors de bunăvoie în Rusia – în exilul din Turuhansk! Spion străin? Să fie împuşcat? Spune, canalie, cine te-a recrutat? Nu. Sentinţa judecătorului de pace: pentru absenţa de trei ani, petrecuţi în străinătate – ori trei ruble amendă, ori o/ide arest! Trei ruble erau bani mulţi, şi Ulanovski a preferat o zi de închisoare.

  Helphand-Parvus, autorul nimicitorului Manifest financiar (decembrie 1905), conducătorul efectiv al Sovietului de Deputaţi ai Muncitorilor din Petersburg în 1905… A fost sfâşiat în patru? Nu, condamnat la 3 (trei) ani de surghiun în ţinutul Turuhansk, şi putea să evadeze încă din Krasnoiarsk (deţinuţii erau învoiţi în oraş „să-şi facă rezerve de alimente”, Lev Deici54 nu s-a mai întors, dar Parvus a mai zăbovit). A străbătut dramul până la Eniseisk şi doar acolo l-a îmbătat pe unicul soldat din escortă şi – dus a fost A trebuit să străbată, la întoarcere, o bucată de drum pe Enisei, deghizat în haine de ţăran: nu putea să sufere tovărăşia ţăranilor, murdăria şi puricii. Pe urmă a trăit la Petersburg, de unde a plecat în străinătate.

  Însă evadările noastre, îucepând cu cele din Solovki, într-o barcă şubredă peste mare, sau într-o cală plină cu buşteni, şi sfârşind cu salturile sinucigaşe, disperate, nebune, din lagărele stalinismului târziu (cărora, în continuare, le vor fi dedicate câteva capitole. – Aşadar, evadările noastre erau tentativele unor giganţi, ale unor giganţi sortiţi pieirii. Atâta cutezanţă, atâta ingeniozitate, atâta voinţă nu s-au cheltuit niciodată pentru evadările din anii prerevoluţio-uari, dar acele evadări izbândeau cu uşurinţă, ale noastre aproape niciodată.

  — Pentru că evadările voastre, prin esenţa lor de clasă, erau reacţionare.

  Oare să fie reacţionară dorinţa omului de a nu mai fi rob şi animal…?

  N-au reuşit pentru că succesul unei evadări în stadiile finale depinde de starea de spirit a populaţiei. Iar populaţia noastră se temea să ajute ori chiar îi vindea pe fugari – din interes ori din convingeri ideologice.

  Poftim, aceasta-i opinia publică!… 55… -, în ceea ce priveşte revoltele deţinuţilor, aşa, de vreo trei, cinci, opt mii de oameni, istoria revoluţiilor noastre nu pare să fi cunoscut vreuna. Noi, însă, am cunoscut.

  Dar, datorită aceluiaşi blestem, cele mai mari eforturi şi sacrificii duceau la cele mai neînsemnate rezultate.

  Fiindcă societatea nu era pregătită. Pentru că fără opinia publică, revolta, chiar într-un lagăr uriaş, nu are nici o posibilitate de dezvoltare.

  Astfel încât la întrebarea: „De ce aţi tolerat?” a sosit vremea să răspundem: noi nu am tolerat! Veţi citi şi veţi vedea că n-am tolerat câtuşi de puţin. În Lagărele speciale am înălţat stindardul politicilor şi am devenit politici!

  Capitolul 5

  POEZIA sub LESPEDE, ADEVĂRUL sub BOLOVAN LA ÎNCEPUTUL VIEŢII mele de lagăr am dorit din tot sufletul. Să scap de muncile comune, dar n-am izbutit. Sosind la Ekibastuz în cel de al şaselea an de detenţie, dimpotrivă, mi-am propus numaidecât să-mi purific mintea de feluritele supoziţii, conexiuni şi combinaţii în legătură cu lagărul, care nu-i îngăduiau să se ocupe cu nimic altceva mai profund. Astfel n-am tărăgănat prea mult existenţa temporară de muncitor necalificat, cum, vrâud-nevrând, fac oamenii cu carte, aşteptând mereu o şansa şi trecerea în categoria oplo-şiţilor, în posturi privilegiate, dar aici, la ocnă, m-am hotărât să învăţ o meserie manuală.

  În brigada lui Baraniuk am avut ocazia (eu şi Oleg Ivanov) să deprindem o astfel de meserie – meseria de zidar. La una din cotiturile destinului meu am fost un timp şi muncitor turnător.

  La început – teamă şi ezitări: oare fac bine? Voi rezista? Fiinţe cerebrale şi neadaptate, nouă şi la o cantitate de muncă egală ne este mai greu decât tovarăşilor de brigadă, însă tocmai din acea. Zi câhd în mod conştient m-am lăsat la fund şi l-am simţit zdravăn sub picioare. – Acel fund comun, tare, de cremene – au început anii cei mai importanţi ai vieţii mele, care au imprimat caracterului meu trăsăturile definitive. Astăzi, oricum m-ar purta viaţa – în sus ori în jos – eu rămân fidel concepţiilor şi deprinderilor căpătate acolo.

  Aveam nevoie ca mintea să-mi fie purificată de nelinişti, pentru că de doi ani scriam un poem. Acest poem mă recompensa nespus de mult, ajutându-mă să nu observ ce făceau cu trapul meu. Uneori în mijlocul coloanei abătute, în strigătele soldaţilor din escortă, simţeam cum mă năpădesc avalanşe de versuri şi imagini, care parcă mă purtau deasupra coloanei, prin văzduh. – Mai repede, acolo pe şantier, undeva, îutr-un colţ, să scriu, în astfel de clipe eram şi liber, şi fericit*.

  Dar cum să scrii îutr-un Lagăr special? Korolenko povesteşte că el scria şi în puşcărie, însă ce rânduieli domneau acolo? Scria cu creionul (de ce nu i-l vor fi confiscat, desfăcâudu-i cusăturile hainelor?), pe care îl ascundea în

 

  *Totul depinde de măsura cu care masori! [aţă. S-a scris despre Vasili Kurocikin1 că nouă ani clin viaţă, după interzicerea revistei, lskra’au fost pentru el „ani de adevărată agonie”: a rămas fora organul său de presă! Iar noi, care nici nu îndrăznim să visam la un organ al nostru de presă,