Părul cârlionţat (de ce nu-l tundeau la zero?), scria în zgomot (să zică mulţumesc că avea unde să se aşeze şi să-şi întindă picioarele). Şi mai era avantajat că putea să păstreze manuscrisele şi să le trimită în lumea liberă (vedeţi? Asta nu poate înţelege deloc un contemporan de-al nostru!).

  La noi nu poţi să scrii aşa, nici chiar în lagăre. (Chiar şi inventarul de nume pentru un viitor roman era foarte periculos: listele cu membrii organizaţiei? Eu îmi notam doar rădăcinile lor în formă de substantive sau trans-formându-le în adjective.) Memoria – ea este unica tainiţă unde poţi să ţii cele scrise, unde poţi să le treci prin şiruri de percheziţii şi să le porţi prin călătorii în convoaie. La început nu prea credeam în posibilităţile memoriei şi, astfel, m-am decis să scriu în versuri. Asta însemna, de bună seamă, să violezi genul. Mai târziu am descoperit că şi proza poate fi destul de bine înregistrată în admcimile secrete a ceea ce noi purtăm în cap. Eliberată de poverile unor cunoştinţe deşarte, netrebuincioase, memoria deţinutului impresionează prin volumul său şi poate să se extindă necontenit. Credem prea puţin în memoria noastră!

  Dar înainte de a memora ceva, vrei să-l scrii, să-l aşterni pe hârtie. În lagăr poţi să ai creion şi hârtie albă, dar nu poţi să ai ceva scris (doar dacă nu este un poem despre Stalin*). Şi dacă nu te „aranjezi” la infirmerie sau ca lingău la KVC, dimineaţa şi seara trebuie să suporţi percheziţia de la postul de gardă. Hotărâsem să scriu fragmente mici, câte douăsprezece-douăzeci de rânduri, după ce le-am finisat – să le memorez, şi să le ard. Îmi stabilisem ca principiu să nu mă încred în simpla rupere a hârtiei în bucăţele.

  În puşcărie, compunerea şi cizelarea versurilor trebuia făcută îţi minte. Pe urmă luam beţe de chibrituri, le aranjam în portţigaret pe două rânduri – zece pentru unităţi şi zece pentru ze*ci, şi, rostind versurile în gând, după fiecare rând – mutam un chibrit la o parte. Câiid mutam zece unităţi, mutam apoi şi un chibrit de la zeci. (Dar şi această treabă trebuia s-o faci cu băgare de seamă: această mutare nevinovată de chibrituri, dacă mai era însoţită şi de mişcarea buzelor sau de o expresie deosebită a feţei, ar fi putut atrage atenţia turnătorilor. Mă căzneam să-mi deplasez chibriturile cu o expresie distrată.) Fiecare al cincizecilea vers şi al o sutălea le memoram în mod special, cu de control. O dată pe lună repetam tot ce am scris. Dacă în timpul acestei operaţii pe locul cincizeci sau o sută nu ieşea versul special, repetam iarăşi şi iarăşi până ce prindeam versurile care îmi scăpau.

  La închisoarea de tranzit din Kuibâşev am văzut cum catolicii (lituanienii) îşi confecţionau mătănii. Le făceau din pâine înmuiată în apă şi apoi frământată, după care le vopseau (în negru – cu cauciuc ars, în alb – cu pastă de dinţi, în roşu – cu streptocid roşu), le înşirau în stare umedă pe fire de aţă răsucită şi dată prin săpun, apoi le puneau la fereastră să se usuce. M-am

  *Un caz de asemenea gen de „creaţie” descrie Diakov: Dinitrievski şi Cel’verikov expun şefilor subiectul unui roman şi primesc aprobare. Agentul operativ {operul) are grijă să nu fie trimişi la munci comune. Apoi sunt scoşi, în taină, din zonă („ca să nu-i sfâşie banderoviştii”), acolo ei continuă. Şi acesta este un caz de poezie sub lespede. Dar unde este acest roman?

  Alăturat lor şi le-am spus că vreau şi eu să mă rog cu ajutorai mătăniilor, dar credinţa mea cere să am în şirag o sută de mărgeluţe (mai târziu mi-am dat seama că erau de ajuns douăzeci, ba e chiar mai comod, şi mi-am făcut singur din dopuri), fiecare a zecea trebuia să nu fie biluţă, ci un cubuleţ, apoi a cincizecea şi a o suta, trebuiau să se deosebească la pipăit. Lituanienii erau uimiţi de zelul meu religios (cei mai evlavioşi dintre ei nu aveau mai mult de patruzeci de mărgele), dar m-au ajutat cu skiceră simpatie să-mi confecţionez astfel de mătănii, pe cea de a o suta făcâud-o în formă de inimioară de culoare roşu-închis. De acest dar minunat nu m-am despărţit pe urmă niciodată, le număram şi le pipăiam în mănuşa mea de iarnă, largă, cu un singur deget: la apelul de plecare, în timp ce ne deplasam dintr-un loc într-altul, întotdeauna când aşteptam, stând în picioare, şi nici gerul nu mă împiedica.

  Şi prin percheziţii le treceam tot cu mănuşa vătuită, căci nu se simţeau la pipăit. De câteva ori le-au descoperit supraveghetorii, dar şi-au dat seama că sunt pentru rugăciune şi mi le-au înapoiat. Până la sfârşitul sorocului (când mi se strânseseră douăsprezece mii de versuri), apoi în exil, acest colier m-a ajutat să scriu şt să memorez.

  Nici asta însă nu este un lucru atât de simplu. Pe măsură ce creste cantitatea scrisă, în fiecare lună creşte, la fel, şi numărul de zile pe care ţi le consumă repetiţiile, însă aceste repetiţii sunt dăunătoare prin faptul că tot ce ai scris îţi devine prea familiar şi nu mai poţi deosebi ce este bun, viguros, de ceea ce e slab. Prima variantă, aprobată de tine în grabă, ca să arzi cât mai repede textul, rămâne unica. Nu poţi să-ţi permiţi luxul să o laşi la o parte pentru câteva luni, să o uiţi, apoi să o revezi cu ochi proaspăt şi critic. Din pricina asta nu poţi să scrii cu adevărat bine.

  Cu peticile de hârtie nearse nu puteai să tărăgănezi. De trei ori am fost prins cu ele şi am scăpat numai datorită faptului că, niciodată, cele mai periculoase cuvinte nu le scriam pe hârtie, ci le înlocuiam cu liniuţe. Odată, stăteam întins pe iarbă,