la o parte de ceilalţi, foarte aproape de gardul de sânnă ce împrejmuia zona (ca să am linişte), şi scriam, ascunzând peticul de hârtie într-o cărţulie. Supraveghetorul şef, Tătarul, s-a furişat din spate pe nesimţite şi a reuşit să remarce că nu citesc, ci scriu.

  — Dă-o-ncoace! Mi-a cerat el hârtiuţa.

  Am îngheţat. M-am sculat şi i-am dat hârtia. Pe ea scria: Tot ce-a fost al nostru se va reîntregi, Ni se vor înapoia toate drepturile. Ţin minte că cinci zile-n şir, am mers Pe jos, din Osterode-n Brodnica, 2 Minaţi de/escorta/k/azahilor/şi t/ătarilor/.

  Daca „escortă” şi „tătari” ar fi fost scrise întregi, Tătarul m-ar fi târât la oper, la agentul operativ, unde aş fi fost sfâşiat în bucăţi. Dar liniuţele erau mute: Mânaţi de – cşi t-

  Fiecare om are un mod propriu de a gândi. Eu eram îngrijorat pentru poem, iar el credea că eu schiţam planul zonei împrejmuite şi pregătesc o evadare. Totuşi a citit şi ceea ce a găsit, încreţindu-şi fruntea. „Mânaţi de” parcă îi spunea ceva. Însă ceea ce a determinat creierul lui să lucreze cu toată intensitatea a fost „cinci zile-n şir”. Eu nici nu mă gândisem în ce asociaţie vor fi receptate: cinci iile – păi asta era o locuţiune standard, aşa se dădea ordinul pentru carceră.

  — Pentru cine cinci zile? Despre cine-i asta? A început să mă descoasă posomorit Cu greu l-am convins (cu denumirile Osterode şi Brodnica) că eu rememorez poezia cuiva de pe front, dar nu pot să-mi amintesc toate cuvintele.

  — Păi de ce să-ţi aminteşti? Nu-i voie să-ţi aminteşti! M-a avertizat el morocănos. Dacă te mai culci vreodată aici – băgă de sea-amă…!

  Acum când povesteşti, ţi se pare o întâmplare lipsită de importanţă. Atunci însă, pentru un rob neînsemnat ca mine, asta constituia un eveniment: am pierdut favoarea de a mă culca pe iarbă, departe de zgomot, şi dacă Tătarul mă mai prindea şi altă dată cu niscai versuri, puteau prea bine să-mi deschidă o anchetă şi să întărească supravegherea.;.

  Şi să mă las de scris nu mai puteam…!

  Altă dată mi-am schimbat regula şi am scris, la lucra, şaizeci de rânduri dintr-o piesă (Ospăţul învingătorilor), dar foaia asta n-am ascuns-o cum trebuie la intrarea în lagăr. E drept că şi aici multe cuvinte erau înlocuite cu liiiiuţe. Supraveghetorul, uu flăcău cam naiv, cu nasul borcănat, îşi privea cu uimire prada:

  — Scrisoare? A întrebat el. –, ;

   (O scrisoare dusă la locul de muncă nu mirosea decât a carceră. Căci această „scrisoare” ar fi devenit foarte bizară, dacă ar fi fost predată agentului operativ!)

  — Asta-i pentru spectacolul de amatori, am zis eu cu tupeu, îmi reamintesc o piesă. O să fie jucată la serbare, să veniţi s-o vedeţi.

  S-a uitat flăcăul ce s-a uitat la hârtia aceea apoi s-a uitat la mine şi a zis:

  — Om în toată firea, dar prost de dă în gropi!

  Şi a rupt hârtiuţa mea în două, în patra, în opt. M-am speriat că o va arunca jos. – Bucăţelele erau încă destul de mari, aici, lingă postul de gardă, putea da peste ele comandantul, fireşte, mai vigilent, ba chiar şeful regimului disciplinar Macehovski, care, la câţiva paşi mai încolo, supraveghea percheziţia, însă, pesemne, primiseră ordin să nu facă murdărie în faţa postului de gardă, ca să nu trebuiască să măture ei, şi supraveghetorul mi-a pus bucăţelele de hârtie în palmă, ca îutr-o urnă. Am trecut de poartă şi m-am grăbit să le anine în sobă.

  A treia oară încă nu arsesem o bucată măricică dintr-un poem, dar, lucrând la construcţia BUR-ului, nu m-am putut abţine şi am scris Zidarul. Atunci nu ieşeam în afara zonei şi, prin urmare, nu ne percheziţionau personal în fiecare zi. Zidarul împlinise trei zile, eu am ieşit afară, în noapte, chiar înainte de verificare, să-l repet pentru ultima dată şi apoi să-l ard numaidecât. Căutam linişte şi singurătate, deci aproape de marginea zonei, şi am uitat definitiv că Mă aflam nu departe de locul unde, nu demult, Tenno trecuse pe sub sânnă. Supraveghetorul probabil, stătea la pândă, că m-a apucat pe neaşteptate de guler şi, prin întuneric, m-a dus în clădirea BUR-ului. Folosindu-mă de întuneric, am mototolit Zidarul cu prudenţă, în buzunar, şi l-am aruncat în spate, la nimereală. Bătea vântul, şi supraveghetorul n-a auzit fâşâitul hârtiei când am mototolit-o.

  Însă uitasem cu totul că mai aveam o bucată de hârtie. În BUR m-au percheziţionat şi, spre norocul meu, au găsit un fragment de pe front (Nopţile prusiene), aproape deloc compromiţător.

  Şeful gărzii, un sergent-major cu bună ştiinţă de carte, a citit. ’. R

  — Ce-i asta?

  — Tvardovski! Am răspuns eu ferm. Vasili Tiorkin^.

   (Astfel s-a intersectat drumul meu, pentru prima oară, cu drumul lui Tvardovski!)

  — Tvardo-ovski! A făcut sergentul cu respect. Dar ce faci cu el?

  — Păi, cum cărţi nu există… Mi l-am adus aminte, citesc din când în când. Mi-au confiscat arma – o jumătate de lamă de ras, dar poemul mi l-au înapoiat; după asta mi-ar fi dat drumul şi aş fi tras o fugă să-mi caut Zidarul. Dar în vremea asta controlul se terminase, nu mai era voie să umbli prin zonă, şi supraveghetorul m-a condus chiar el la baracă şi m-a încuiat acolo.

  Am dormit prost în noaptea aceea. Afară se dezlănţuise un vânt de uragan. Oare încotro putea să-mi rostogolească ghemotocul Zidarului meu? În pofida tuturor liniuţelor sensul poeziei rămânea evident. Şi din text reieşea clar, că autorul face parte din brigada care construieşte BUR-ul. Iar printre ucrainienii occidentali nu era o problemă să dea peste mine.

  Şi astfel truda mea de mai mulţi ani, săvârşită, dar mai mult concepută, se zbuciuma prin stepă – un cocoloş de hârtie neajutorat Şi am început să mă rog. Când suntem la ananghie, nu ne este ruşine de Dumnezeu. Ne ruşinăm de El doar când ne este bine.

  Dimineaţa, după deşteptare,