la ora cinci, biciuit de rafalele de vânt, m-am dus în locul acela. Vântul mătura până şi pietricele mărunte şi ţi le arunca în faţă. N-avea nici un rost să caut, era zadarnic! Din locul acela vântul bătea înspre baraca direcţiei, apoi înspre rejimka (unde, de asemenea, forfotesc adeseori supraveghetorii şi de jur-împrejur zac mormane de sârmă ghimpată), pe urmă dincolo de zonă, în uliţa aşezării muncitoreşti. Un ceas întreg înainte de revărsatul zorilor am colindat încovoiat, dar degeaba. Nu mai aveam nici o speranţă. Insă când s-au ivit zorile, am zărit ghemotocul alb la trei paşi de locul unde îl aruncasem! Vântul îl rostogolise într-o parte şi s-a înţepenit între nişte scânduri aruncate acolo.

  Şi acum socotesc că asta a fost o minune.

  Aşa scriam. Iarna – în camera de încălzit, primăvara şi vara pe schele, chiar pe zidul de piatră: în răstimpul care se scurgea de când isprăveam o targa de mortar şi până mi se aducea alta: aşezam hârtia pe cărămidă şi cu nu crâmpei de creion (ferindu-mă de vecini) notam rândurile zămislite în timp ce turnam mortarul din targa anterioară. Trăiam ca în vis, în sala de mese şedeam aplecat deasupra sfintei zămârci şi nu-i simţeam întotdeauna gustul,

  Nu-i auzeam pe cei din jur, eram într-un necontenit du-te-vino printre versurile mele, potrivindu-le aşa cum potriveşti cărămizile într-un zid. Mă percheziţionau, mă numărau, mă mânau cu coloana prin stepă, dar eu aveam dinaintea ochilor o scenă din piesa mea, culoarea cortinelor, aranjamentul mobilierului, petele de lumină ale proiectoarelor şi toate mişcările şi gesturile actorilor.

  Băieţii au străpuns sâmia ghimpată cu o maşină, s-au târât pe sub ea, au răzbit prin nămeţi pe timp de viscol, dar pentru mine gardul de sârmă ghimpată parcă nu exista, tot timpul eu pluteam în lunga şi îndepărtata mea evadare, însă supraveghetorii nu puteau s-o descopere numărând oamenii unul câte unul.

  Îmi dădeam seama că nu eram eu unicul care atinsese Taina cea mare, această taină care se coace ascunsă în nişte cutii toracice solitare identice, împrăştiate prin insulele Arhipelagului, pentru ca vreodată în anii ce or să vină, poate când noi nu vom mai fi, să fie descoperită şi să se verse în viitoarea literatură rusă.

   (în anul 1956, în Samizdat, care exista încă de pe atunci, am citit cel dintâi volumaş de versuri al lui Varlain Şalamov şi am tresărit, de parcă aş fi întâlnit un frate: Eu ştiu că ăsta nu-i un joc, Că asta-i moartea. Dar chiar de dragul vieţii, Ca Arhimede, nu voi scăpa condeiul, Nu voi boţi caietul în faţa mea deschis.

  Şi el tot despre lagăr scria! Ferindu-se de toţi şi slobozind în bezna adâncă acel strigăt solitar, fără ecou: Căci doar o amintire am: Un lung şir de morminte „’. ’”, Unde şi eu m-aş aşeza Făr’ de veşminte, dar am jurat Să cânt, să plâng pâu’ la sfârşit, Cu orice preţ, în orice chip,.

  De parcă-n viaţa unui mort A fost şi-un început…)

  Câţi oameni de acest fel erau în Arhipelag? Sunt convins că mult mai mulţi decât au ieşit la suprafaţă în aceşti ani tranzitorii. Nu le-a fost dat tuturor să trăiască îndeajuns şi o dată cu ei a pierit tot ce creaseră şi păstraseră în minte. Unii au scris şi au ascuns sticla cu hâitia în pământ, fără să spună cuiva în ce loc anume. Alţii au încredinţat spre păstrare, dar uneori unor mâini neglijente, alteori prea prevăzătoare.

  Şi chiar pe mica noastră insulă Ekibastuz, puteam noi oare să ne recunoaştem unul pe celălalt? Să ne îmbărbătăm? Să ne susţinem? Căci ne ascundeam de toţi, ca lupii, şi, prin urmare, şi unii de alţii. Dar şi în astfel de condiţii am avut prilejul să cunosc vreo câţiva în Ekibastuz.

  Pe neaşteptate, prin intermediul baptiştilor, am făcut cunoştinţă cu poetul religios Anatoli Vasilievici Silin. Pe atunci era trecut de patruzeci de ani. Faţa lui nu părea prin nimic deosebită. Tot părul lui, şi cel de pe cap, şi cel din barbă, era roşcat, ba chiar şi sprâncenele băteau într-o nuanţă roşcată, în fiecare zi era cu toată lumea îngăduitor, blând, dar rezervat. Numai după ce am stat de vorbă temeinic şi în duminicile nelucrătoare ne-am plimbat ceasuri întregi prin zonă, şi el mi-a recitat lungile sale poeme religioase (le scria tot aici, în lagăr, ca şi mine), pentru a nu ştiu câta oara m-am minunat cât de amăgitor sunt ascunse într-o figură ordinară sufletele cele mai extraordinare.

  Copil părăsit, crescut la casa de copii, ateist, în captivitatea germană a descoperit cărţile religioase şi a fost cucerit de ele. De atunci a devenit nu numai credincios, dar şi filosof şi teolog! Şi cum tocmai „de atunci” el a stat fără întrerupere la închisoare ori în lagăr, a fost nevoit să parcurgă de unul singur acest drum teologic, descoperind încă o dată pentru sine, poate bâjbâind, ceea ce fusese descoperit mai înainte fără el, căci nici cărţi, nici povăţuitori „de atunci” n-a mai avut. Acum lucra ca muncitor necalificat şi săpător, se căznea să-şi îndeplinească norma cu neputinţă de îndeplinit, se întorcea de la lucru cu genunchii îndoiţi, braţele îi tremurau, dar fie zi, fie noapte, în capul lui dănţuiau iambii poemelor, toţi iambi cu patra picioare^, cu aşezarea liberă a rimelor, totul compus de la un cap la altul în minte. Cred că pe atunci memorase aproape douăzeci de mii de versuri. Şi el folosea diferite modalităţi de a le memora, de a le spune altora.

  Felul lui de a percepe lumea era foarte mult înfrumuseţat şi încălzit de existenţa, de el simţită, a Palatului Naturii. Aplecându-se deasupra ierbii rare, care crescuse ilegal pe pământul sterp al zonei noastre, exclama:

  — Ce frumoasă este iarba pământului! Chiar şi pe ea i-a dat-o Creatorul omului drept aşternut. De câte ori ar trebui să fim noi mai frumoşi!

  — Cum rămâne atunci cu: „Să nu iubiţi lumea şi nici pe cine este în lume”? (O frază des repetată de sectanţi.)