— Păi, chiar şi în iubirea pământească, trupească se manifestă năzuinţa noastră supremă spre Unire!

  Teodiceea, adică justificarea existenţei răului în lume, era formulată de el în felul următor: Spiritul Perfecţiunii Admite imperfecţiunea Şi suferinţa sufletelor,: Căci fără ele n-a r şti preţul fericirii.

  E aspră legea, însă doar prin ea Muritorii pot să atingă Marea şi veşnica pace.

  Suferinţele lui Hristos în trup de om le explica temerar nu numai prin necesitatea de a ispăşi păcatele oamenilor, dar şi prin dorinţa lui Dumnezeu de a resimţi suferinţele pământeşti, Silin afirma cutezător:

  — Dumnezeu a ştiut întotdeauna de aceste suferinţe, dar înainte nu le-a simţit niciodată!

  La fel şi despre Antihrist, care: ; r În sufletul liber al omului n:4, „>„

  A alterat năzuinţa spre lumină,. -.

  ;. „Şi a limitat-o la lumina secolului „.

  I Silin găsea cuvinte omeneşti, proaspete:

  1f Marele înger a refuzat.

  — Fericirea care i-a fost dată „Când precum oamenii n-a suferit. – Ţ Fără durere, nici chiar iubirea lui., – -.,” – (i N-a cunoscut perfecţiunea., j:

  — Având el însuşi o gândire atât de liberă, Silin găsea în inima lui largă adăpost pentru toate nuanţele creştinismului: „., >. <- >.

  „ ţ -… Esenţa lor constă în faptul,. – ’.: Că şi-n a lui Hristos doctrină j h Original e orice geniu.

  Apropo de nedumerirea vehementă a materialiştilor în legătură cu întrebarea cum a putut spiritul să creeze materia, Silin nu făcea decât să surâdă:

  — Ei nu vor să-şi pună întrebarea: dar cum a putut materia grosolană să zămislească Spiritul? În această ordine – oare nu este vorba de o minune? Asta ar fi o minune şi mai mare!

  Creierul meu era arhiplin de propriile-mi versuri şi doar nişte mici fărâme am izbutit să reţin din poemele auzite de la Silin, temându-mă că el însuşi, poate, nu va reţine nimic, într-unul dintre poeme, eroul lui îndrăgit, care purta un nume din Grecia Antică (l-am uitat), rostea un discurs închipuit în adunarea Organizaţiei Naţiunilor Unite: un program spiritual pentru întreaga omenire. Cu numărul său, cusut în patru locuri, un rob epuizat, sortit pieirii, acest poet avea în pieptul său multe de spus celor vii, mai multe decât întreaga turmă a celor ce s-au consolidat prin reviste, edituri, la radio (care în Uniune, care în Occident) şi care nu sunt necesari nimănui, ci numai propriilor^ persoane.

  Înainte de război Anatoli Vasilievici Silin a absolvit facultatea de literatură de la un institut pedagogic. Acum, şi lui, ca şi mie, ne mai rămâneau în jur de trei ani până la „eliberarea” în exil. Unica lui specialitate era predarea literaturii în şcoală. Ni se părea puţin probabil că noi, foşti deţinuţi, vom fi lăsaţi să mai predăm îu şcoală. Şi dacă, totuşi?

  — N-am să mă apuc să spun copiilor minciuni! O să le spun adevărul despre Dumnezeu, despre viaţa Spiritului.

  — Dar or să vă dea afară chiar de la prima lecţie! Silin a lăsat capul în jos şi a răspuns încet:

  — N-are importanţă.

  Şi se vedea că nu tremură. El nu-şi va călca pe conştiinţă pentru a ţine în mână catalogul clasei, în loc să ţină târnăcopul.

  Mă uitam cu milă şi încântare la acest om roşcovan, atât de puţin chipeş, care nu şi-a cunoscut părinţii, care n-a avut îndrumători, căruia viaţa i-a fost mereu povară, ca şi cum ai învârti cu lopata în solul pietros al Ekibastuzului.

  Silin mânca din aceeaşi gamelă cu baptiştii, împărţea cu ei pâinea şi zămârca. Fireşte, el avea nevoie de ascultători recunoscători, avea nevoie de cineva împreună cu care să citească şi să comenteze Evanghelia, şi chiar să o ascundă. Insă pe pravoslavnicii propiu-zişi fie că nu i-a căutat (bănuind că o să-l respingă pentru erezie), fie că nu i-a găsit: în lagărul nostru, în afară de ucrainenii occidentali, aceştia erau puţini la număr ori nu se remarcau prin-tr-un comportament consecvent. Baptiştii însă păreau că îl respectă pe Silin, îl ascultau, l-au inclus chiar în comunitatea lor, dar nici lor nu le plăceau ereziile lui, sperau să-l transforme treptat într-unul de al lor. Când vorbea cu mine îu prezenţa lor, Silin era palid, fără ei înflorea, devenea de nerecunoscut, îi venea greu să se dea după credinţa lor – prea îngustă ori sărăcită, deşi credinţa lor era foarte fermă, pură, ardentă, i-a ajutat să îndure ocna, să nu stea în cumpănă şi să nu-şi piardă sufletul. Toţi sunt cinstiţi, blânzi, harnici, miloşi, devotaţi lui Hristos.

  Tocmai de aceea sunt exterminaţi cu atâta fermitate, în anii 1948-1950, numai pentru faptul de a aparţine comunităţii baptiste, multe sute dintre ei au primit câte douăzeci şi cinci de ani de închisoare şi au fost expediaţi în Lagărele speciale (căci comunitatea este o organizaţie!)*.

  * în lagăr nu este ca în libertate, în viaţa liberă fiecare se străduieşte în mod imprudent să se pună în evidenţă şi să se exprime exterior. Este mai uşor de remarcat cine şi la ce pretinde, în detenţie, dimpotrivă, toţi sunt depersonalizaţi: aceeaşi tunsoare, aceleaşi bărbi nerase, aceleaşi căciuli, aceleaşi scurte. Expresia spirituală este denaturată de vânt şi de soare, de murdărie şi de munca istovitoare. Pentru ca, prin înfăţişarea depersonalizată, umilă, să poţi desluşi lumina sufletului, îţi trebuie deprindere.

  Însă luminiţele spiritului involuntar cutreieră şi îşi croiesc dram una către cealaltă. Se produce o apropiere, o întâlnire inconştientă, a celor ce se aseamănă.

  Cel mai repede şi cel mai bine poţi să cunoşti un om dacă ai posibilitatea să afli un crâmpei din biografia lui. Iată, de pildă, nişte săpători. A început să Ningă cu fulgi deşi şi mari. Poate şi pentru că se apropia pauza, brigada a intrat în bordei. Unul însă a rămas afară, în picioare. Sprijinindu-se în cazma, la marginea şanţului, stă absolut nemişcat, de parcă se simte bine aşa, ca o