statuie. Şi exact ca pe o statuie, ninsoarea i se astenie pe cap, pe umeri, pe mâini. Îi este indiferent? Sau îi place? Prin această vânzoleală a fulgilor de nea, el priveşte zona, priveşte stepa albă. Ciolănos, umeri largi, faţă mare, acoperită cu păr blond, aspru şi des. Întotdeauna este serios, domol, foarte calm. A rămas aici, în picioare, să contemple lumea şi să mediteze. El nu este aici, e în altă parte.

  Eu nu-l cunosc, însă Redkin, prietenul lui, mi-a povestit despre el. Acest om este un tolstoian-’. El a crescut în ideea retrogradă că este oprit să ucizi (chiar şi în numele învăţăturii înaintate) şi în consecinţă este oprit să pui mâna pe armă. În 1941 a fost mobilizat. El a aruncat arma şi, lâhgă Kuşka, unde fusese trimis, a trecut frontiera afgană. Aici nu erau nici un fel de nemţi şi nici nu erau aşteptaţi, şi ar fi putut să fie în serviciu tot timpul războiului fără să tragă într-o fiinţă vie, dar convingerile lui nu-i îngăduiau nici măcar să poarte în spate această bucată de fier. El se bizuia pe faptul că afganii îi vor respecta dreptul de a nu ucide oameni şi îl vor lăsa să treacă în toleranta Indie. Insă guvernul afgan, ca toate guvernele, s-a dovedit lipsit de scrupule. El se temea de mânia vecinului atotputernic şi l-a ferecat pe fugar în butuci. Şi exact aşa, în butucii care îi striveau picioarele, fără să se mişte, l-a ţinut trei ani în temniţă, aşteptând să vadă de partea cui va fi biruinţa. Au câştigat Sovietele, şi afganii le-au înapoiat servili dezertorul. Şi de-abia de aici începe sorocul condamnării lui.

  Şi iată-l, stă nemişcat sub ninsoare, ca o părticică a acestei naturi. Oare statul să fie cel care l-a adus pe lume? Atunci de ce statul şi-a atribuit dreptul de a hotărî cum să trăiască acest om?

  A fi compatriot cu Lev Tolstoi este un lucra pe care nu-l respinge nimeni la noi, este un lucru de marcă. Se poate emite şi o marcă poştală. Şi pe străini putem să-i ducem în vizită la lasnaia Poliana. Şi înghiţim toate braşoavele despre cum s-a ridicat el împotriva ţarismului şi cum a fost anatemizat (aici crainicului chiar îi tremură vocea). Dacă însă cineva, vreun compatriot, l-a luat pe Tolstoi în serios, dacă la noi a crescut un tolstoian adevărat, atunci -păzea l – să nu nimereşti sub şenilele noastre!

  …Uneori, pe şantier, ţi se întâmplă să ceri unui deţinut cu condamnare de zece ani un metru pliant – trebuie să masori cât ai zidit. El ţine tare mult la metrul ăsta, iar pe tine nu te cunoaşte după figură. – Aici sunt multe brigăzi – dar, nu ştiu de ce, numaidecât, cu un gest dezarmant, îţi întinde comoara lui (după uzanţele din lagăr, asta-i pur şi simplu o prostie). Iar când îi şi înapoiezi acest metru, el îţi mulţumeşte foarte mult. Cum poate acest om ciudat să fie în lagăr cu o condamnare de zece ani? Vorbeşte cu accent. A, pare-se că e polonez, îl cheamă Iuri Vengherski (Jerzy Wiengierski). O să mai auzim de el.

  Uneori mergi în coloană şi vrei să prefiri mătăniile în mănuşă ori să te gândeşti la strofele următoare, dar s-a nimerit să ai un vecin de rând foarte interesant, un chip nou: o brigadă nouă a fost repartizată să lucreze pe Şantierul vostru. Era un evreu în vârstă, simpatic, cu figură de intelectual, cu o expresie inteligentă, ironică. Numele lui era Masamed, a absolvit Universitatea… Care? Care? Din Bucureşti, facultatea de biopsihologie. Printre alte specialităţi, este şi fizionomist şi grafolog, în plus – este yoghin, şi e gata, chiar de mâine, sa înceapă cu tine un curs de hatha-yoga. (Ce păcat însă că ni se dau soroace prea scurte în această universitate! Sunt copleşit! N-am timp să cuprind totul!)

  Pe urmă îl observ în zona de lucra şi în cea de locuit Compatrioţii i-au propus să se aranjeze pentru o muncă de birou, dar n-a acceptat: pentru el este important să arate că şi un evreu poate să lucreze la comune. Şi la cei cincizeci de ani ai săi, loveşte zdravăn cu târnăcopul. Ce-i drept e drept, ca un yoghin veritabil, îşi stăpâneşte corpul: la zece grade Celsius, se dezbracă şi îi roagă pe tovarăşii lui să-l stropească bine cu furtunul de incendiu. El nu măuâncă aşa cum mâncăm noi, ceilalţi: să înghiţim totul cât mai repede, ci, întorcându-se, concentrat, încet, cu înghiţituri mici, cu o linguriţă mică, specială*.

  Astfel se întâmplă deseori, în timpul deplasării în marş, să legi o nouă şi interesantă cunoştinţă. Dar, în general, în coloană nu poţi întotdeauna să te mauifeşti: strigă escorta, te bodogăne vecinii („din cauza voastră. Şi pe noi!”), la lucru mergem moleşiţi, iar când ne întoarcem – ne grăbim, şi vântul ar putea să ne azvârle ceva în faţă, aşa că nu prea vorbim. Când deodată. – Ei, ăsta „uu-i un caz tipic”, cum ar spune maeştrii realismului socialist. Un caz ieşit din comun.

  În rândul din margine merge un omuleţ cu o barbă neagră şi deasă (ultima oară a fost arestat cu barbă şi, fiind fotografiat cu ea, în lagăr nu i-au ras-o). Păşeşte sprinten, având conştiinţa demnităţii lui. Sub braţ duce un sul de hârtie de desen, legat cu sfoară. Este vreo propunere de raţionalizare sau vreo invenţie, oricum o noutate, de care este mândru. A făcut asta la locul de muncă, a adus-o în lagăr s-o arate cuiva, acum o duce iar la locul de muncă. Dar, brusc, vântul păcătos îi smulge sulul de sub braţ şi i-l rostogoleşte aiurea, în mod firesc, Amold Rappoport (cititorul îl cunoaşte) face, în direcţia sulului, un pas, doi, trei, dar sulul se rostogoleşte mai departe printre doi soldaţi din escortă, trece dincolo de cordon! Aici Rappoport ar trebui să se oprească, fiindcă „un pas la dreapta, un pas la stânga… Fără somaţie!”, dar ruloul de hârtie… Iată-l! Rappoport aleargă după el încovoiat, cu braţele