întinse înainte. – Crunta fatalitate voia să-i piardă invenţia tehnică! Arnold a întins braţele, palmele ca o greblă – barbarele să nu te atingi de schiţele mele! Coloana privea, a încetinit mersul, apoi s-a oprit de la sine. Automatele au fost ridicate în sus, s-a auzit zgomotul închizătoarelor. Deocamdată totul e tipic, iată însă că de aici începe atipicul: nu s-a găsit nici un neghiob! Nimeni nu trage! Barbarii au înţeles că nu-i vorba de o evadare! Chiar şi creierele lor greoaie au înţeles această imagine: un autor care aleargă după creaţia sa gonită de vânt Alergând încă vreo cincisprezece paşi dincolo de linia escortei, Rappoport prinde ruloul, se îndreaptă şi, foarte mulţumit, se întoarce în formaţie. Se întoarce de pe lumea cealaltă…

  Deşi Rappoport a înghiţit mai mult decât o porţie medie de lagăr (după o condamnare de copil [cinci ani] şi după alta de zece ani, a urmat surghiunul, iar acum încă zece ani), este viu, sprinten, cu ochi strălucitori, iar ochii lui, deşi întotdeauna veseli, dar creaţi pentru suferinţă, sunt nişte ochi foarte expresivi. Se mândreşte că anii de puşcărie nu l-au îmbătrânit câtuşi de putui, nu l-au frânt De altfel, fiind inginer, el lucrează tot timpul ca „angajat” în producţie şi poate să-şi dea curaj, îşi face treaba cu însufleţire, dar, totodată, este purtătorul unor creaţii pentru suflet.

  Este genul de caracter plurivalent, care ar vrea să cuprindă totul. Cândva intenţiona să scrie o carte de genul celei ce o scriu eu acum: totul despre lagăre, dar nu s-a apucat niciodată de ea O altă lucrare a lui constituie obiectul glumelor noastre, ale prietenilor lui: Arnold lucrează de câţiva ani, cu răbdare, la alcătuirea unul ghid tehnic universal, care cuprinde toate ramificaţiile tehnicii contemporane şi ale ştiinţelor naturii (şi feluritele tipuri de lămpi radio, şi greutatea medie a elefantului) şi care trebuie să fie… De buzunar. Avâud experienţa glumelor noastre, o altă lucrare dragă sufletului său Rappoport mi-o arată în secret, într-uu caiet cu coperţi învelite în muşama neagră – un tratat Despre dragoste, un tratat nou, căci cel al lui Stendhal nu-l mai satisface absolut deloc. Deocamdată este vorba doar de nişte însemnări nedefinitivate şi fără legătură între ele. Însă pentru un om care şi-a petrecut jumătate de viaţă în lagăre – câtă neprihănire! Iată câteva pasaje*:

  — Să posezi o femeie pe care n-o iubeşti – este soarta nefericită a celor săraci cu trupul şi cu duhul. Şi bărbaţii se fălesc cu aşa ceva, ca şi cum ar fi o mare „izbândă”.

  — Posedarea, nepregătită prin evoluţia organică a sentimentului, nu aduce bucurie, ci ruşine, repulsie. Bărbaţii secolului nostru, care îşi cheltuiesc întreaga energie pentru realizarea de câştiguri, pentru serviciu, pentru putere, au pierdut gena iubirii supreme. Dimpotrivă, pentru infailibilul instinct feminin, posedarea costituie doar treapta diutâi a adevăratei apropieri. Numai după ea femeia începe să-i spună „tu”. Chiar o femeie care s-a dăruit întâmplător simte un aflux de tandreţe recunoscătoare.

  — Gelozia este amorul propriu ofensat. O iubire adevărată, care nu găseşte răspuns, nu va fi cuprinsă de gelozie, ea moare, amorţeşte.

  — Alături de ştiinţă, artă şi religie stă dragostea, şi ea este un mijloc de cunoaştere a lumii… (întrunind în sine atâtea interese contradictorii, Amold Lvovici cunoaşte tot felul de oameni, îmi face cunoştinţă cu un om pe lângă care aş fi trecut fără să-l observ: la prima vedere pare unul gata să dea ortul popii, un distrofic, claviculele îi ieşeau în afară ca la un mort. La cât e de înalt, slăbiciunea lui impresionează în mod deosebit. Este oacheş şi de la natură, dar capul lui ras Era pârlit şi de soarele Kazahstanului. El încă se mai târăşte dincolo de zonă, încă se mai ţine de targa, să nu cadă. Este un grec, şi poet! Încă unul! Volumul lui de versuri, în neogreacă, a fost editat la Atena. Dar întrucât el nu este captiv atenian, ci sovietic (şi supus sovietic), ziarele noastre nu varsă lacrimi după el.

  Este de vârstă medie, dar moartea îi este aproape, încerc cu stângăcie, lamentabil, să-i alung aceste gânduri. El surâde ca un înţelept şi nu în cea mai bună limbă rusă îmi explică mie că în moarte nu moartea este cea care te înspăimântă, nu, ci numai pregătirea morală pentru venirea ei. De acum el a trăit şi teama, şi amărăciunea, şi regretul, a isprăvit cu jelitul, şi iată a supravieţuit morţii sale inevitabile, şi este pe deplin pregătit. Aşteaptă doar ca trupul să i se stingă încet-încet.

  Ce de poeţi exista printre oameni! Atât de mulţi, că nici nu-ţi vine să crezi. (Uneori, acest lucru mă descumpăneşte.) Grecul aşteaptă moartea, dar doi tineri, iată, nu aşteaptă decât sfârşitul sorocului şi viitoarea celebritate literară. Ei sunt poeţi-declaraţi, nu se ascund. Amândoi au ceva comun, un fel de luminozitate, de puritate. Amândoi – studenţi cu studiile neîncheiate. Kolia Borovikov – admiratorul lui Pisarev6 (în consecinţă – duşmanul lui Puşkin), lucrează ca felcer la infirmerie. Iurocika Kireev, originar din Tver – admiratorul lui Blok7 şi imitatorul lui, lucrează în afara zonei, la biroul atelierelor mecanice. Prietenii lui (şi ce mai prieteni – cu douăzeci de ani mai în vârstă şi taţi de familie) râd de el, că într-un lagăr ITL din Nord, o româncă accesibilă tuturor i s-a oferit, dar el n-a priceput şi i-a scris nişte sonete. Când te uiţi la mutrişoara lui neprihănită, nu poţi să nu crezi povestea aceea. Blestemul virginităţii tinereşti, care acum trebuie târâtă prin lagăre.

  …Pe unii oameni îi observi tu, alţii te observă ei pe tine. În baraca asta mare, în care domneşte neorânduiala şi unde trăiesc, umblă de colo-colo şi stau întinşi patru sute de oameni, după cină şi în timpul anostului control de seară, eu citesc volumul al doilea al dicţionarului lui Dahl^ – singura carte pe care am izbutit s-o aduc până în Ekibastuz, unde am fost silit s-o sluţesc cu ştampila „Steplag. KVC”. N-o răsfoiesc niciodată, pentru că în acea mică frântură din seară de-abia izbutesc