să citesc o jumătate de pagină. Astfel, după control, stau sau mă plimb cu privirea fixată într-un singur loc din carte. M-am obişnuit ca toţi cei noi să mă întrebe ce carte e asta şi să se mire de ce dracu o citesc.

  — Este lectura cea mai inofensivă, glumesc eu. Cu ea nu capeţi o condamnare nouă.

  Dar ce nu e periculos să citeşti în Lagărul special? Alexandr Stotik, economist la secţia din Djezkazgan, seara, citea pe ascuns Tăunul „. Şi totuşi l-a pârât cineva. La percheziţie a venit însuşi şeful secţiei şi o şleahtă de ofiţeri:” îi aştepţi pe americani? „L-au silit să citească englezeşte cu glas tare.” Câţi ani ţi-au mai rămas din pedeapsă? „ Doi ani „.” Or să fie douăzeci! „Ba i-au mai găsit şi versuri:” Te interesează dragostea?… Să-i creaţi astfel de condiţii, încât nu numai engleza, dar şi rusa să-i zboare din cap! „(Robii-oploşiţi” murmurau împotriva lui Stotik:, O să ne bagi şi pe noi în belea! Or să ne dea pe toţi afară! „) însă multe cunoştinţe interesante se înnoadă şi datorită acestei cărţi. Iată, se apropie de mine un om mic de statură, care semăna cu un cocoş, cu un nas impetuos, cu o privire ascuţită, ironică, şi mă întreabă, cu felul lui specific, melodios, de a rosti accentuat toate sunetele” o”10:

  — Îmi permiteţi să vă întreb ce carte este asta?

  Cuvânt de cuvânt, apoi duminică de duminică, lună de lună, în acest om dinaintea mea se deschide un microunivers, unde este condensată istoria de o jumătate de veac a ţării mele. Vasili Grigorievici Vlasov (da, chiar acela din procesul de la Kadâi^1, care deja lăsase în urmă paisprezece ani de lagăr din cei douăzeci) se consideră economist şi activist politic, dar habar n-are că el este artist al cuvântului, al cuvântului oral. Fie că îţi vorbeşte de cositul finului, de prăvălia unui negustor (unde a lucrat când era mic), despre un detaşament al Armatei Roşii, despre un conac vechi, despre un călău de la Serviciul gubemial de urmărire a dezertorilor ori despre o muiere nesăţioasă dintr-o mahala – totul era atât de plastic modelat, încât mi s-a întipărit neobişnuit de durabil în minte, ca şi cum ar fi făcut parte din experienţa mea. Îmi venea să notez totul imediat, dar era imposibil! Şi tot imposibil să-ţi aminteşti vorbă cu vorbă peste zece ani…!

  Bag de seamă că adeseori se uită la mine şi la cartea mea, dar nu îndrăzneşte să intre în vorbă un tânăr uscăţiv, deşirat, cu nas lung, care nu avea apucături de om trecut prin lagăr, ba era chiar sfios. Facem cunoştinţă. Vorbeşte cu voce scăzută, timidă, îşi găseşte cu greu cuvintele ruseşti şi face nişte greşeli – să te prăpădeşti de râs, nu alta! – Pe care le răscumpără cu un surâs. Aflu că este ungur şi îl cheamă Jănos Rozsăs. Îi arăt dicţionarul lui Dahl, şi el aprobă, înclinându-şi faţa uscată de epuizare cum au toţi deţinuţii din lagăr: „Da, da, trebuie să îţi îndrepţi atenţia spre lucruri de altă natură, să nu te gândeşti doar la mâncare”. Nu are decât douăzeci de ani, dar din obrajii lui a dispărut roşeaţa tinereţii; pielea sa fină, uscată de vânturi, parcă era trasă direct pe oasele înguste, alungite ale craniului, îl dor încheieturile – reumatism articular căpătat în Nord la tăiatul pădurilor.

  Aici, în lagăr, mai sunt doi-ţrei compatrioţi de-ai lui, dar care, zilnic, sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să supravieţuiască? Cum să mănânce pe săturate. Jănos însă mănâncă fără să cârtească ceea ce i-a hărăzit birgadierul şi, mereu pe jumătate flămând, nu-şi îngăduie să mai caute nimic altceva. El priveşte cu atenţie, ascultă, vrea să înţeleagă. Ce să înţeleagă?… Pe noi vrea să ne înţeleagă, pe noi, ruşii!

  — Soartă al meu personal a devenit cenuşiu de tot când am cunoscut oamenii de aici. Eu extrem de uimit. Căci ei şi-au iubit poporul, şi pentru asta ei ajuns la ocnă. Dar eu cred că asta vine de Ia haos de după război, nu-i aşa? (El pune întrebarea asta în anul 1951! Dacă până acum e tot după război, nu cumva e după Primul Război Mondial…?) în 1944, când ai noştri l-au înhăţat în Ungaria, nu avea decât optsprezece ani (şi nu era în armată)., Atunci încă nu izbutisem să fac la oameni nici bine, nici rău, zâmbeşte el. Nu fost la ei de folos, dar nici dăunător nu fost.” Ancheta lui Jănos s-a desfăşurat în felul următor: anchetatorul nu pricepea nici o boabă ungureşte, iar Jănos niciuna ruseşte. Uneori erau aduşi nişte Huţuli care traduceau foarte prost. Jânos a semnat şaisprezece pagini de procese-verbale fără să priceapă măcar despre ce era vorba în ele. Şi tot aşa, când un ofiţer necunoscut i-a citit ceva după o hârtie, multă vreme după aceea u-a priceput că era vorba de verdictul OSO*. Şi l-au trimis în Nord, la tăiat de păduri, unde, din pricina hranei proaste şi a muncii grele, a ajuiis în stare să dea ortul popii, şi astfel a nimerit la spital.

  Puia acum Rusia se întorsese către el doar cu o singură parte, aceea pe care se aşază, dar acum s-a întors cu cealaltă, în micul spital de lagăr al OLP-ului diii Sâm, lângă Solikamsk, lucra ca infirmieră Dusia în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Era o infractoare de drept comun, cu o condamnare de cinci ani, posesoare a unui permis de liberă trecere…, în munca pe care o făcea, nu se gâiidea numai la ea, cum să profite, şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care însă candidul Jânos n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi