cu acest lapte îl hrănea pe Jânos (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare. * Pentru asta, Jânos a îndrăgit-o pe tuşa Dusia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvna în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă^. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.

  Jâuos făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăr, în lagărele din Nord, iar acum în Lagăral special^din Ekibastuz, nu scăpa nici un prilej sa procure cărţi noi şi să le citească, în perioada cunoştinţei noastre, îi cunoştea şi îi iubea pe Puşkin, Nekrasov, Gogol, eu i l-am prezentat pe Griboedov, însă mai mult decât pe oricare, poate chiar mai mult decât pe Petofi13 sau Arany14, l-a îndrăgit pe Lermontov, pe care îl citise de curând pentru prima dată în captivitate. (Ştiu de la mai mulţi străini că Lermontov le este mai drag decât toţi poeţii ruşi.) Jânos se contopise în special cu Mţâri^, care era tot un captiv, la fel de tânăr şi sortit să piară, învăţase multe versuri din acest poem, şi, ani în şir, mărşăluind cu mâinile la spate, într-o coloană de oameni străini, pe pământ străin, el, într-o limbă străină, murmura pentru sine: Şi, vag, am înţeles atunci că niciodată-n ţara mea N-o să mai calc…

 

  *După moartea lui Stalin, când Jânos a fost reabilitat, se zice că tare îl împingea curiozitatea să ceară o copie în ungureşte a verdictului, ca să afle de ce a făcui el nouă aii de lagăr? Dar n-a îndrăznit: „Or să creadă cine ştie ce, şi ce nevoie am eu de asta? Nu-mi este de cine ştie ce folos.” El a înţeles spiritul nostru: în fond, acum de ce să mai afle?

  Prietenos, blând, cu ochii azurii lipsiţi de apărare – aşa era Janos Rozsâs în lagărul nostru nemilos. Se aşeza lângă mine pe vagonaş, uşurel, chiar pe margine, ca şi cum sacul meu cu rumeguş ar fi putut fi murdărit mai rău ori deformat sub greutatea lui. – Şi îmi spunea cu glas sincer, duios:

  — Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele…?;: s Şi nu se plângea niciodată de nimic*.

  Printre deţinuţii lagărului te deplasezi ca pe un teren minat, cu razele intuiţiei îi faci fiecăruia radiogafia, ca să nu explodeze. Şi chiar cu această precauţie generală, câţi oameni-poeţi mi s-au desluşit sub cutia craniană rasă, sub scurta neagră a zekuluipar Şi câţi s-au stăpânit să nu fie descoperiţi?

  Şi pe câţi, de mii de ori, nici nu-i voi fi întâlnit vreodată?

  Şi câţi nu vei fi sugrumat tu în aceste decenii, blestematule Leviathan??!

  * în Ekibastuz exista şi un centru oficial de relaţii culturale, deşi era foarte periculos: secţia cultural-educativă – KVC, unde se puneau ştampilele negre pe cărţi şi ni se reînnoiau numerele.

  O figură importantă şi foarte pitorească a KVC-ului nostru era pictorul, în trecut arhidiacon şi aproape secretar al patriarhului – Vladimir Rudciuk. Undeva, în regulile de funcţionare a lagărelor, există un punct care nu a fost anulat: feţele bisericeşti să nu fie tunse. Fireşte, acest punct nu este făcut cunoscut în mod public şi preoţii care nu ştiu de existenţa lui sunt tunşi. Dar Rudciuk îşi cunoştea drepturile şi astfel şi-a păstrat pletele blonzi, ondulate,

  Au trecut doisprezece ani, între ei – şi 1956. Jânos este contabil în orăşelul Nagykanizsa, unde nimeni nu ştie rusa şi nu citeşte cărţi ruseşti. Ce-mi scrie el în prezent? „Acum, după tote evenimente, afirm cu ţoţă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu ţoţă duritate, ceea ce altor nu este accesibil. Când fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am se uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună. Oare de ce urmăresc cu interes ştiri despre fosta mea” patrie „? Operă al clasicilor ruşi – un etajeră inreg în biblioteca mea şi în ruseşte patruzeci şi unu de volum, iar în ucraineană patru (Şevcenko^”). Alţii citesc pe ruşi ca pe englezi, ca şi pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.

  Nici nu-ţi dai seama ce dor îmi e, în taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intre-bat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum se le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc. Cum se întorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta meu a fost identic cu al vostru? Curn se explic de ce tresare inima, când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce: „Zboară ca vântul troica semeaţă.” – şi îne doare că n-am putere se cânt mai departe. Copiii roagă se-i învăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?”

  Puţin mai lungi decât se obişnuieşte la bărbaţi. Erau bine îngrijite, ca de altfel întreaga lui figură. Chipeş, înalt, bine clădit, cu o voce plăcută de bas, ţi-l puteai închipui perfect la o slujbă solemnă într-o biserică impunătoare. Drozdov, un ctitor, care a venit o dată cu mine, l-a recunoscut imediat pe arhidiacon: slujise la catedrala din Odessa.

  Felul cum arăta şi cum trăia el aici nu semăna cu al unui om din lumea noastră, a zekilor. El făcea parte din acea categorie de indivizi dubioşi, care au intrat sau au fost integraţi în sânul ortodoxiei, de îndată ce ea a ieşit din starea de dizgraţie; ei au avut o contribuţie însemnată la discreditarea Bisericii. Cum a ajuns Rudciuk la închisoare – era