o poveste cam tenebroasă, nu ştiu de ce tot arăta o fotografie (care iar nu se ştie de ce nu-i fusese confiscată) unde era el şi mitropolitul ortodocşilor din străinătate, Anastasie, pe o stradă din New York. În lagăr el locuia într-o „cabină” separată. Întorcându-se de la locul de adunare, se apuca să scrie în silă numerele noastre pe căciuli, pufoaice şi pantaloni, îşi petrecea ziua trândăvind, uneori pictând copii de pe tablouri vulgare. Avea un volum gros (nu-i fusese interzis!) cu reproduceri de la Galeria Tretiakov, pentru care, de fapt, m-am şi dus la el: voiam să le mai văd, poate pentru ultima oară în viaţă. El primea în lagăr „Buletinul Patriarhiei din Moscova” şi uneori povestea, plin de importanţă, despre marii mucenici ori îşi dădea cu părerea despre unele detalii ale liturghiei, însă totul părea artificial, nesincer. Mai avea şi o chitară, şi doar asta părea neprefăcut la el când cânta cu voce plăcută, acompaniindu-se singur:

  !’ „Sălbatica-i stepa baiacală…”, transmiţând prin felul cum se legăna cât este el de cuprins de trista aureolă de ocnaş.

  Cu cât omul trăieşte mai bine în lagăr, cu atât suferinţa lui este mai delicată.

  În vremea aceea eram prudent la puterea a douăzeci şi treia, nu l-am mai vizitat pe Rudciuk, nu i-am povestit nimic despre mine şi astfel eu, vierme neimportant şi inofensiv, am evitat chipul lui ager, de vultur. Iar ochiul lui Rudciuk era un ochi iscoditor, în general, care dintre vechii deţinuţi nu ştia că secţia cultural-educativă colcăia de turnători şi era, se pare, cel mai puţin potrivit pentru întâlniri şi contacte? Fireşte, în lagărele generale 1TL erai atras să mergi la KVC, pentru că acolo se întâlneau bărbaţi cu femei. Dar într-un lagăr de ocnaşi de ce să te duci?

  S-a dovedit însă că şi un KVC de ocnă, plin de denunţători, putea fi folosit îu interesul libertăţii! Acest lucru m-au învăţat Gheorghi Tenno, Piotr Kişkin şi Jeuia Nikişin.

  La KVC m-am întâlnit cu Tenno şi am ţinut minte această unică întâluire scurtă pentru că am reţinut figura lui Tenno. Era un bărbat chipeş, înalt, de constituţie sportivă. Nu ştiu de ce încă nu-l dezbrăcaseră de tunica şi pantalonii lui de marinar (la noi nu se obişnuia să-ţi porţi hainele proprii mai mult de o lună). Şi cu toate că în locul epoleţilor de căpitan de rangul doi Avea prins ici-colo numărul SH-520, chiar acum dacă ar fi urcat de pe uscat pe navă n-ai fi zis că nu-i ofiţer de marină. Când făcea vreo mişcare, braţele, acoperite de păr roşcat, i se dezveleau până mai sus de palmă, şi pe unul dintre ele, în jurul unei ancore, avea tatuat: „Liberty!”, iar pe celălalt – „Do or die”. Tenno nu putea în nici un fel să-şi închidă ochii ori să-şi escamoteze privirea pentru a-şi ascunde mândria şi agerimea. Nu putea să-şi ascundă zâmbetul care îi lumina buzele mari. (Atunci eu însă nu ştiam că acest zâmbet însemna: planul evadării a fost alcătuit!)

  Iată lagărul nostru – un teren minat! Eu şi Tenno, amândoi, eram şi nu eram aici, eu – pe drumurile Prusiei Orientale17, el, în viitoarea, a nu ştiu câta, lui evadare, amâudoi purtam în noi potenţialul unor proiecte secrete, dar nici o scânteioară nu trebuia să licărească între palmele noastre când ne strângeam mâna, îu ochii noştri – când schimbam între noi cuvinte fără importanţă. După câteva asemenea vorbe superficiale eu mă cufundam în cititul ziarului, iar el începea să discute despre activitatea artistică de amatori cu Tumarenko, un ocnaş cu cincisprezece ani, care, cu toate acestea, era şeful secţiei cultural-educative, un om destul de complicat, bănuit că ar fi denunţător, însă poate degeaba, după felul cum se purta era posibilă şi o altă versiune psihologică, mai complexă.

  Iţi vine să şi râzi: pe Ungă acest KVC al lagărului funcţiona şi un cerc de artişti amatori, mai exact – de-abia se înfiinţase. Acest cerc era lipsit de privilegiile din lagărele ITL, nu se bucura de nici o favoare, încât doar nişte entuziaşti incorigibili puteau accepta să activeze în el. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi Tenno, deşi, după aspect, ai fi putut crede lucruri mai bune despre el. Mai mult, chiar din prima zi când a venit la noi în Ekibastuz a fost închis la rejirnka, şi chiar de acolo s-a cerat la KVC! Conducerea a interpretat asta ca semn de îndreptare şi i-a permis să frecventeze secţia culturală.

  În schimb, Peţia Kişkin nu era deloc unul dintre susţinătorii KVC, dar, cu toate acestea, era omul cel mai cunoscut din lagăr, întregul Ekibastuz îl cunoştea. Şantierul pe care lucra se mândrea cu el, acolo nimeni nu se plictisea. Kişkin făcea pe smintitul, dar nu era deloc smintit; făcea pe prostul, dar la noi despre el se spunea: „Kişkin este mai deştept ca toţi!” Iar de prost nu era mai prost decât mezinul Ivanuşka din poveste^8. Kişkin era un fenomen rusesc, de-al nostru, străvechi: celor puternici şi răi le spunea adevărul în gura mare, poporului îi arăta cum este, şi totul îhtr-o formă inofensivă, sub această mască de prostănac.

  Unul dintre numerele lui preferate era să îmbrace o jiletcă de clovn şi să adune castroanele murdare de pe mese. Asta o făcea, în primul rând, ca să arate că: iată, omul cel mai popular din lagăr adună castroanele ca să nu crape de foame. În al doilea rând, făcea asta pentru că, adunând castroanele, ţopăind, scălâmbăindu-se, tot timpul în centrul atenţiei, se învârtea printre deţinuţi şi semăna idei rebele.

  Uneori, pe neaşteptate, ia castronul cu casa încă neatinsă din faţa unui deţinut care îşi mai soarbe zămârca. Deţinutul tresare şi întinde mâna apucând Castronul, iar Kişkin se depărtează zâmbind (avea o faţă ca luna, dar nu lipsită de severitate):

  — Până nu se atinge cineva de casa voastră, nu puneţi mina pe nimic. Şi se îndepărta cu teancul de castronane în pas de dans.

  Astăzi nu doar în brigada asta băieţii vor relua