Altă dată se apleacă spre o masă, şi toţi îşi îndreaptă privirile spre el. Rotindu-şi ochii ca un motan de catifea, cu o figură de idiot perfect, Kişkin întreabă:

  — Băieţi! Dacă tatăl e un tâmpit, iar mama o prostituată, copiii vor fi sătui sau flămânzi?

  Şi fără să mai aştepte răspunsul, destul de evident, arată cu degetul spre masa cu oase de peşte:

  — Să-mi împărţiţi şapte-opt miliarde puduri pe an la două sute de milioane!

  Şi a dispărut. Iar ideea este atât de simplă! Oare de ce n-am împărţit până acum? Demult s-a raportat că URSS recoltează opt miliarde de puduri de cereale pe an, deci, pe cap de locuitor, chiar şi pentru prunci, revin pe zi două kilograme de pâine coaptă! Dar unde or fi kilogramele noastre, că suntem bărbaţi sănătoşi, care săpăm pământul cât e ziulica de mare?

  Kişkin diversifică formele. Uneori, tot această idee o începe de la celălalt capăt – „de la lecţia despre sporul la coacerea pâinii”. Răstimpul când coloana staţionează la postul de gardă al lagărului ori al locului de muncă, când se poate sta de vorbă, el îl foloseşte pentru discursuri. Una dintre lozincile lui permanente: „Dezvoltaţi-vă feţele!” „Băieţi, când merg prin zonă, mă uit şi văd că toţi aveţi nişte feţe tare subdezvoltate. Nu vă gândţi decât la budincă de aipacaş, la nimic altceva.”

  Alteori, pe neaşteptate, fără nici o legătură şi fără nici o explicaţie, strigă în faţa mulţimii zekilor: „Dardanel! Vânatul!” Parcă nu se înţelege nimic. Dar strigă o dată, de două ori, şi toţi încep brusc să înţeleagă cine este acest Dardanel, şi pare atât de amuzant şi de nimerit, încât vezi cum apar pe această faţă^şi mustăţile lui Sţalin: Dardanel!

  Încercând şi el, din partea lui, să-l ridiculizeze pe Kişkin, şeful îl întreabă cu glas tare lângă postul de gardă: „Hei, Kişkin, de ce eşti aşa pleşuv? Probabil fiindcă eşti un malahist destoinic, nu-i aşa?” Fără să zăbovească nici o clipa, Kişkin îi răspunde tare, să audă toată mulţimea: „Da ce, Vladimir Ilici [Lenin] era şi el malahist, da?”

  Câteodată, Kişkiu trece prin sala de mese şi anunţă că, astăzi, după strin-gerea castroanelor, o să-i înveţe pe cei cu un picior în groapă să danseze charleston.

  Într-o zi – minunea-minunilor: au adus cinematograful! Şi seara, în sala de mese, fără ecran, direct pe peretele alb au început să proiecteze filmul. Venise puhoi de lume, şedeau şi pe bănci, şi pe mese, şi unii peste alţii. Dar filmul nici nu începuse bine că au şi oprit aparatul. Fasciculul de lumină goală înţepeneşte pe perete şi noi putem vedea că au venit câţiva supraveghetori care îşi căutau locuri cât mai comode. Au pus ochii pe o bancă şi ordonă deţinuţilor care şedeau pe ea s-o elibereze. Aceştia se hotărăsc să nu Se ridice, nu mai văzuseră un film de ani de zile şi tare mult doreau să vadă! Vocile supraveghetorilor devin tot mai ameninţătoare, unul dintre ei zice: „la notează-le numerele!” Totul e pierdut. Vor trebui să cedeze. Deodată însă, în sala cufundată în beznă, răsună glasul ca de pisică, batjocoritoare, al lui Kişkin:

  — Aşa e, băieţi, supraveghetorii nu mai au unde să vadă şi ei un film, haideţi, să plecăm!

  O explozie de râs general. O, râsul ăsta! Ce forţă! Supraveghetorii aveau toată puterea în mână, dar ei, fără să noteze vreun număr, se retrag ruşinaţi.

  — Unde-i Kişkin? Strigă ei.

  Kişkin însă nu mai dă glas, a dispărut!; > „ =, Supraveghetorii pleacă, filmul continuă.

  A două zi, Kişkin este chemat la şeful regimului disciplinar. O să încaseze negreşit cinci zile! Nu, s-a întors zâmbind. A scris următoarea notă explicativă: „în timpul discuţiei dintre supraveghetori şi deţinuţi pentru locuri la cinematograf, eu i-am îndemnat pe deţinuţi să cedeze, cum se cuvine, şi să plece”. De ce să-l închidă la carceră?

  Această pasiune absurdă a deţinuţilor pentru spectacole, când sunt în stare să uite de sine, de năpasta lor, de umilinţa lor pentru o bucăţică de film ori de spectacol, unde în bătaie de joc, toate sunt prezentate doar în culori trandafirii, este de asemenea ridiculizată cu pricepere de Kişkin. Înaintea unui astfel de concert sau film se adună întotdeauna o turmă de doritori să intre. Iată însă că multă vreme uşa rămâne încuiată, îl aşteaptă pe supraveghetorul şef, care va introduce, după listă, cele mai bune brigăzi, aşteaptă şi mai bine de jumătate de oră se înghesuie, lovindu-se unul de altul, în spatele mulţimii, Kişkin îşi dă jos încălţările şi, cu ajutorul vecinului, sare pe umerii celor din ultimul râhd, şi, desculţ, aleargă sprinten pe umerii celor din mulţime, iarăşi şi iarăşi, mereu, până ajunge la uşa mult dorită! Bate în ea şi îşi şerpuieşte tot trupul său scurt de Patachon, arătând cât de mult îl mistuie dorinţa de a intra. Apoi, la fel de repede, din umăr în umăr, aleargă îndărăt şi sare jos. La început, mulţimea râde. Dar numaidecât este cuprinsă de ruşine: într-adevăr, stăm aici ca nişte animale. Mare scofală! O să murim dacă nu vedem?

  Şi se împrăştie. Câud soseşte supraveghetorul cu lista, aproape că nu mai are pe cine băga înăuntru, nimeni nu mai dă năvală, doar dacă îi aduni cu băţul.

  Altă dată în spaţioasa sală de mese începe un spectacol. Toţi sunt aşezaţi. Kişkin nu boicotează spectacolul, îmbrăcat în jiletca lui verde, cară scaune diutr-o parte îutr-alta, ajută să se tragă cortina. Fiecare apariţie a lui stâmeşte aplauze şi aprobări în sală. Brusc dă fuga în avanscenă, de parcă îl aleargă cineva şi, agitându-şi mâna în semn de avertisment, strigă: „Dardanel! Vânatul!” Hohote de râs. Lată însă că spectacolul întârzie: cortina e trasă, scena pustie, nimeni. Dar numaidecât Kişkiu dă năvală în scenă. Apariţia lui stâmeşte râsul, însă îndată se face linişte: figura lui nu mai este comică, ba mai mult – este înnebunită, ochii holbaţi, ţi-e teamă să te uiţi la el. Începe să