Jandarmii bat, sângele curge prăpăd, Cadavrele – grămezi laolaltă, Fiul cade ucis alături de tată!

  Asta o spusese pentru ucrainieni, care umpleau jumătate din sală! Pentru nişte oameni aduşi de curând din vârtejul luptelor de partizani – a fost precum sarea pe o rană proaspătă! Au început să urle! Un supraveghetor s-a repezit pe scenă spre Kişkin. Dar faţa tragică a lui Kişkin s-a destins într-un zâmbet de clovn. El a început să strige, acum pe ruseşte:

  — Este o poezie despre Nouă Ianuarie19, am învăţat-o când eram în clasa a patra!

  Şi a fugit de pe scenă, şchiopătând caraghios.

  Jenia Nikişin era un flăcău simplu, plăcut şi sociabil, cu o faţă deschisă, plină de pistrui. (Astfel de băieţi erau mulţi la sate, înainte de distrugerea lor. Acum, acolo, predomină expresiile ostile.) Jenia avea o voce micuţă, însă cânta cu plăcere pentru prieteni în baracă şi chiar pe scenă.

  Şi, într-o zi, s-a anunţat:

  — Umează Soţie-soţioară! Muzica – Mokrousov20, versurile – Isakov-ski21. Interpretează Jenia Nikişin, cu acompaniament de chitară.

  Din chitară s-a revărsat o melodie simplă şi tristă. Iar Jenia, în faţa unei săli imense, a început să cânte duios, arătând că sufletul nostru nu s-a abrutizat şi n-a îngheţat de tot, că mai poartă în el căldură şi tandreţe: fi -

  Soţie – soţioară, Pe tine doar, mereu „Te voi purta în sufletul meu!

  Pe tine doar! Deasupra scenei a pălit lozinca lungă, lipsită de har, despre planul de producţie. În întunericul albăstriu al sălii s-au stins anii de lagăr -mulţi trăiţi, mulţi rămaşi. Pe tine doar! Nu vina imaginară faţă de putere, nu socoteala noastră cu ea. Şi nici grijile noastre de lup… Pe tine doar…!

  Scumpa mea, mândra mea, în orice colţ de lume, O alta n-aş găsi mai dragă ca tine.

  Era un cântec despre o despărţire fără sfârşit. Despre ceva dispărut fără urmă, pierdut poate pentru totdeauna. Cât de bine se potrivea! Dar nici o aluzie directă la puşcărie. Totul putea fi raportat şi la anii lungi de război.

  Şi simţul meu de poet clandestin m-a trădat: n-am înţeles atunci că de pe scenă răsunau versurile încă unui poet clandestin (oare câţi or fi?!), dar mult mai maleabil decât mine, mult mai adaptat ieşirii în public.

  Şi ce puteau să-i facă? Să-i ceară partitura în lagăr, să verifice la Isakovski şi Mokrousov? Ar fi spus, desigur, că a învăţat cântecul după ureche.

  L-am văzut pe Tumarenko: stătea în spatele scenei, şi pe chipul lui strălucea reţinut un surâs triumfător.

  În întunericul albăstriu se aflau stând jos, ori în picioare, vreo două mii de oameni. Neclintiţi, neauziţi, ca şi cum nici n-ar fi existat. Duri, cruzi, împietriţi, au fost atinşi în inimă. Şi se pare că lacrimile încă şiroiau, nu uitaseră drumul… Soţie – soţioară!

  Pe tine doar, mereu!

  Te voi purta în sufletul meu!.

  Capitolul 6

  Un EVADAT CONVINS Când Gheorghi Pavlovici Tenno povesteşte despre evadările din trecut -ale sale, ale tovarăşilor lui ori cele pe care le ştie numai din auzite, despre cei mai înverşunaţi şi mai perseverenţi fugari: Ivau Vorobiov, Mihail Haidarov, Grigori Kudla, Hafiz Hafizov, el zice în semn de laudă: „Era un evadat convins!”

  Un evadat convins! Un evadat covins este acela care nu se îndoieşte nici o clipă că omul nu poate trăi după gratii! Nici chiar în calitate de cel mai privilegiat „oploşit”, nici chiar la contabilitate, nici la KVC, nici ca tăietor de pâine! Este acela care, ajungând în detenţie, cât e ziulica de mare se gândeşte la evadare, şi noaptea în somn visează evadarea. Acela care a semnat să fie intransigent şi toate acţiunile sale sunt subordonate unui singur scop: evadarea! Care nici o singură zi nu stă în lagăr pur şi simplu: în fiecare zi ori se pregăteşte de evadare, ori tocmai evadează, ori este prins, bătut şi drept pedeapsă zace în puşcăria lagărului.

  Un evadat convins este acela care ştie ce riscă! Acela care a văzut şi cadavrele fugarilor împuşcaţi, expuse pentru luare-aminte lângă platforma de adunare. Care a văzut şi pe cei aduşi vii: vineţi, scuipând sânge, purtaţi prin barăci şi obligaţi să strige: „Deţinuţi! Uitaţi-vă ce am păţit eu! Aşa veţi păţi şi voi!” Care ştie că foarte adesea cadavrul evadatului este prea greu pentru a fi cărat în lagăr. Şi din acest motiv îi aduc în lagăr doar capul sau (ceea ce-i mai sigur după regulament) şi mâna dreaptă, tăiată din cot, pentru ca Secţia specială să-i poată verifica amprentele degetelor şi să-l şteargă pe om din scripte.

  Un evadat convins este acela împotriva căruia şefii lagărului zăbrelesc ferestrele; împotriva căruia împrejmuiesc zona cu zeci de fire de sârmă ghimpată, înalţă turnuri de pază, garduri, palisade, aşază capcane, ambuscade, hrănesc câini cenuşii cu came purpurie.

  Un evadat convins mai este şi acela care respinge reproşurile moleşitoare ale filistinilor din lagăr: din pricina celor care evadează, ceilalaţi o vor duce mai rău! Vor înăspri regimul disciplinar! Zece controale pe zi! Zămârcă lungă! Care respinge nu doar şoaptele celorlalţi deţinuţi despre smerenie („şi în lagăr se poate trăi, mai ales cu pachete”), dar prnă şi cele despre proteste ori despre greva foamei, fiindcă asta uu-i luptă, ci autoamăgire. Dintre toate mijloacele de luptă, el nu vede decât unul singur, nu crede decât într-unul singur, nu se dedică decât unuia singur – evadarea!

  Pur şi simplu nu poate altfel! Aşa este el creat Precum pasărea nu poate să renunţe la migraţia sezonieră, tot astfel evadatul convins nu poate să nu fugă.

  În răstimpul dintre două evadări eşuate, pe Gheorghi Tenno îl întrebau deţinuţii paşnici ai lagărului: „De ce n-ai astâmpăr şi nu poţi sta locului? De ce fugi mereu? Ce poţi găsi afară, mai ales acum?” „Cum ce? Se mira Tenno. Libertate! Să stai o zi şi o noapte