Astfel de oameni ca el, ca Vorobiov, GULAG-ul şi Organele n-au cunoscut în epoca lor de mijloc – epoca mieluşeilor. Asemnea deţinuţi n-au existat la începutul epocii sovietice, iar pe urmă – numai după război.

  Aşa este Tenno. În fiecare lagăr nou (şi el a fost deseori transferat), la început, era abătut, trist, până când ticluia un nou plan de evadare. Când planul se închega, Tenno se lumina tot, şi pe buzele lui apărea un surâs triumfător.

  Şi când, îşi aminteşte el, a început revizuirea generală a dosarelor şi reabilitările, s-a pierdut cu firea: simţea că speranţa în reabilitare îi submina voinţa de evadare.

  *

  Viaţa lui dificilă, complicată, nu ar încăpea în această carte. Insă fibra de fugar a avut-o din naştere. Copil fiind, a fugit din internatul din Briansk „în America”, adică într-o barcă pe râul Desna; de la Casa de copii din Piatigorsk, iama, doar în lenjerie de corp, s-a căţărat peste poarta de fier şi a fugit la bunica, însă iată ce este interesant: în viaţa lui, linia marinei se împleteşte cu linia circului. A absolvit o şcoală de navigaţie, a fost marinar pe un spărgător de gheaţă, şef de echipaj pe un trauler, navigator în flota comercială. Apoi a absolvit Institutul militar de limbi străine. Războiul l-a făcut în Flota de Nord, ca ofiţer de transmisiuni pe escortoare engleze, a călătorit în Islanda şi în Anglia, însă tot din copilărie s-a ocupat cu acrobaţia, a apărut în spectacole de circ în perioada NEP-ului şi mai târziu, în intervalele dintre călătoriile pe mare; a fost antrenor de haltere; s-a produs cu numere de „mnemotehnică”, de „memorare” a numeroase cifre şi cuvinte, de „ghicire” a gândurilor la distanţă. Circul şi viaţa porturilor l-au adus cât de cât în contact cu lumea hoţilor şi bandiţilor: prinsese ceva din limbajul lor, din spiritul lor de aventură, din dârzenia şi temeritatea lor. Stând apoi împreună cu ei prin diferite aresturi disciplinare, de fiecare dată mai preia câte una, câte alta de la ei. Totul prinde bine unui fugar convins.

  Întreaga experienţă a omului se cristalizează în om, aşa ne formăm noi.

  În anul 1948 a fost pe neaşteptate demobilizat. Acesta era un semnal venit din lumea cealaltă (ştie limbi străine, a navigat pe un vas englezesc, iar pe deasupra mai e şi estonian, ce-i drept – din Petersburg), dar toţi nutrim speranţe de mai bine. În ajunul Crăciunului din acel an, la Riga, unde Crăciunul este simţit ca o mare sărbătoare, a fost arestat şi dus într-un subsol de pe strada Amatu, alături de Conservator. Intrând în prima sa celulă, nu s-a abţinut şi, nu se ştie de ce, s-a apucat să-i explice unui gardian nepăsător şi taciturn:

  „Exact la ora aceasta eu şi soţia aveam bilete la Contele de Monte Cristo. El a luptat pentru libertate, nici eu n-o să mă resemnez.” însă era prea devreme să înceapă lupta. Căci întotdeauna suntem stăpâniţi de ideea că totul este o eroare, închisoarea? Pentru ce? Cu neputinţă! Îşi vor da seama! O să se clarifice totul! Înainte de a-l transfera la Moscova, a fost liniştit şi i s-au dat asigurări (asta se face pentru siguranţa transportului), şeful serviciului de contrainformaţii, colonelul Morşcinin, a venit personal să-l conducă la gară, i-a strâns mâna şi i-a urat: „Drum bun!” Cu escorta specială erau patru şi călătoreau într-un compartiment separat de clasa întâi. Maiorul şi locotenentul-major, după ce au discutat cât de vesel vor petrece la Moscova Anul Nou (poate pentru astfel de deplasări sunt născocite escortele speciale?), s-au culcat pe cuşetele de sus şi se pare că au adormit. Pe cealaltă cuşetă de jos se întinsese plutonierul. Se mişca ori de câte ori cel arestat deschidea ochii, în plafon ardea un beculeţ albastru. Sub capul lui Tenno se afla cel dintâi şi cel din urmă pachet de la soţie: o buclă din parai ei şi un baton de ciocolată. El stătea întins şi se gândea. Vagonul ţăcănea plăcut. Suntem liberi să acordăm acestui ţăcănit orice sens dorim, să-l umplem cu orice prezicere vrem. Tenno îl umplea cu speranţa: „îşi vor da seama. O să se clarifice totul!” Din acest motiv nu s-a gândit serios să fugă. Încerca să vadă cum ar fi posibil aşa ceva. (Pe urmă îşi va aminti de multe ori această noapte şi nu va face decât să scrâşnească din dinţi de necaz. Niciodată nu va mai fi atât de uşor să fugă, niciodată libertatea nu va mai fi atât de aproape!) în timpul nopţii, Tenno a ieşit de două ori la toaletă pe coridorul pustiu, însoţit de plutonier. Pistolul acestuia atârna de o curea lungă, cum se obişnuieşte la marinari. S-a înghesuit împreună cu arestatul în toaletă. Ca practicant de judo şi lupte, pentru Tenno ar fi fost o nimica toată să-l imobilizeze aici, să-i ia pistolul, să-i ordone să tacă şi să coboare liniştit la următoarea oprire.

  A doua oară, plutonierul s-a temut să mai intre în acel loc strimt şi a rămas la uşă. Uşa însă era închisă, putea să rămână acolo cât timp voia. Putea să spargă geamul şi să sară pe terasament. Era noapte! Trenul nu mergea repede, era în 1948, făcea opriri dese. Este adevărat că era iama, Tenno uu avea palton, iar în buzunar – doar cinci ruble, dar încă nu-i luaseră ceasul.

  Luxul escortei speciale a luat sfârşit în Moscova, la gară. Au aşteptat până ce au coborât toţi pasagerii, şi în vagon a urcat un plutonier cu epoleţi albaştri, care ieşise dintr-o dubă: „Unde este?”

  Primirea la închisoare, privarea de somn, boxele, mereu boxe. Solicitarea plină de naivitate de a fi chemat cât mai repede la anchetator. Gardianul ia spus căscând: „O să ai destul timp, o să te saturi”.

  Iată-l şi pe anchetator. „Hai, povesteşte despre activitatea ta criminală”. „Eu nu sunt vinovat de nimic!” „Numai papa Pius nu e vinovat de nimic”.

  În celulă – numai cloşca. Acesta îşi