dă de gol intenţiile prost mascate: dar ce a fost în realitate? Câteva interogatorii şi totul devine limpede; nu-şi vor da seama de nimic, nu vor clarifica nimic, nu-l vor elibera. Prin urmare, trebuie să evadeze!

  Faima universală a puşcăriei Lefortovo nu-l descurajează pe Tenno. Poate este precum un novice pe front, care, netrecând încă prin nimic, nu se teme de nimic? Planul evadării i-l sugerează anchetatorul – Anatoli Levşin. L-l sugerează prin faptul că este tot mai plin de răutate şi de ură.

  Şi oamenii, şi popoarele au criteriile lor de măsură. Câte milioane n-au îndurat bătaia între aceste ziduri fără măcar să numească aşa ceva tortură. Pentru Tenno însă ideea că poate fi bătut nevinovat este insuportabilă. Asta-i batjocură, şi atunci mai bine să mori. Şi când Levşin, după ameninţări verbale, se apropie pentru prima oară şi ridică mâna să lovească, Tenno sare într-o parte şi-i răspunde, tremurând de furie: „Ia seama, eu tot o să mor! Dar să ştii că un ochi sau doi îţi scot numaidecât! Mă pricep!”

  Şi anchetatorul se retrage. Nu-i convine să schimbe ochiul lui cel bun pe viaţa prăpădită a unui arestat Acum îl chinuieşte pe Tenno cu carcerele ca să-l epuizeze. Pe urmă înscenează că femeia care urlă de durere în cabinetul vecin este soţia lui Tenno, şi dacă el nu mărturiseşte, ea va fi chinuită şi mai mult.

  Din nou el n-a luat seama peste cine a dat. Precum lovitura cu pumnul, la fel şi interogatoriul soţiei Tenno nu-l putea îndura. Deţinutului îi era din ce în ce mai clar că va trebui să-l ucidă pe acest anchetator. Asta se lega cu planul de evadare! Maiorul Levşin purta şi el uniformă de marinar, era şi el de statură înaltă, şi tot blond. Pentru portarul de la intrarea în clădirea secţiei de anchetă, Tenno putea foarte uşor să treacă drept Levşin. E drept că acesta avea o faţă plină, cu pielea netedă, iar Tenno slăbise. (Deţinutului nu-i este uşor să se vadă în oglindă. Chiar dacă de la interogatoriu te ceri la toaletă, acolo oglinda este acoperită cu o perdea neagră. Doar dacă ai noroc să dai la o parte perdeaua dintr-o mişcare: o, ce istovit şi ce palid! Te apucă mila de tine însuţi!) în vremea asta l-au luat din celulă pe turnătorul inutil. Tenno studiază patul acestuia. Bara metalică transversală, în locul unde era fixată de piciorul patului, era ruginită, rugina erodase o parte din grosime, nitul se ţinea prost. Lungimea barei era de vreo şaptezeci de centimetri. Cum s-o rupi?

  Mai întâi trebuie… Să deprinzi numărătoarea ritmică a secundelor. Pe urmă să socoteşti la fiecare gardian care este intervalul ce se scurge între două uitături prin vizor. Este un interval de la patruzeci şi cinci de secunde la şaizeci de secunde.

  Într-un astfel de interval, te opinteşti o dată, şi bara pârâie la capătul ruginit. Celălalt capăt este întreg, este mai dificil să-l rupi. Trebuie să te urci pe el cu amândouă picioarele, însă va cădea cu zgomot pe pardoseală. Prin urmare, într-un interval trebuie să izbuteşti: să pui perna pe pardoseala de ciment, să te urci cu picioarele, să rupi bara, să pui perna la loc, iar bara s-o ascunzi, deocamdată în patul tău. Şi tot timpul să numeri secundele.

  S-a rupt. Gata!

  Asta însă nu-i o soluţie: vor intra, vor găsi bara, vei pieri la carceră. Douăzeci de zile de carceră înseamnă pierdere de forţe nu numai pentru evadare, dar nu te vei mai putea apăra nici de anchetator. A, da: să descoşi cusătura saltelei. Din saltea să scoţi puţină vată. Cu vata să înveleşti capetele barei şi să o fixezi la locul dinainte. Să numeri secundele. Gata, e la loc!

  Nici asta însă nu ţine multă vreme. O dată la zece zile este zi de baie şi în vremea asta se face percheziţie în celulă. Şi stricăciunea ar putea fi descoperită, înseamnă că trebuie acţionat mai repede. Cum să duci bara la interogatoriu?… La ieşirea din clădirea închisorii nu te percheziţionează. Te pipăie doar la întoarcerea de la interogatoriu, şi atunci doar coapsele şi pieptul -părţile cu buzunarele. Caută lame, se tem de sinucideri.

  Tenno, sub tunica de marinar, poartă flanela tradiţională, care încălzeşte trupul şi sufletul. „Departe, pe mare, nu-s clipe amare!” A cerut gardianului un ac (din când în când gardianul îţi dă pentru o vreme un ac), chipurile să coase nişte nasturi făcuţi din pâine. S-a descheiat la tunică şi la pantaloni, a scos marginea flanelei şi pe dinăuntru a cusut un tiv, care a ieşit ca un buzunar mic (pentru capătul de jos al barei), încă dinainte rupsese un şnur de la izmene. Acum, prefăcându-se că prinde nasturele la tunică, a cusut acest şnur în dosul flanelei, la piept – acesta va fi ca un laţ, care orientează bara.

  Acum flanela se îmbracă de-a-ndoaselea, cu gura la spate, şi zi de zi încep antrenamentele. Varga metalică este fixată la spate, sub flanelă: este trecută prin laţul de sus şi sprijinită în buzunăraşul de jos. Capătul de sus al vergii ajunge la nivelul gâtului, sub gulerul tunicii, lată în ce consta antrenamentul: îu intevalul dintre două uitături ale gardianului prin vizor să ducă mâna la ceafă, să apuce capătul barei, să-şi îndoaie trunchiul spre spate, să se îndrepte cu o aplecare înainte precum coarda unui arc, scoţând concomitent bara şi cu o mişcare bruscă să-l lovească pe anchetator în cap. Şi din nou totul la loc! Privire prin vizor. Deţinutul frunzăreşte o carte.

  Mişcarea devenea din ce în ce mai rapidă, bara şuiera prin aer. Chiar dacă lovitura nu va fi mortală, anchetatorul se va prăbuşi fără cunoştinţă. Dacă aţi arestat şi soţia – nu mi-e milă de voi, de niciunul!

  Se mai pregătesc două ghemotoace mici de vată, tot din saltea. Ele pot fi introduse în gură, după dinţi, ca să te împlinească la faţă.

  Fireşte, în ziua aceea trebuie să fii bărbierit, şi doar o dată