Trebuie ales momentul potrivit: fie când anchetatorul îi aduce filele proce-sului-verbal la semnat, cum face întotdeauna, să se prefacă brusc că se simte rău, să împrăştie filele pe jos, să-l facă să se aplece pentru o clipă şi… Sau, fără nici un proces-verbal – să se ridice şi, clătinâudu-se, să-i spună că se simte rău şi să-i ceară apă. Acela îi aduce o cănită emailată (paharul şi-l ţine pentru el), Tenno bea şi o scapă pe jos, în acel moment va duce mâna dreaptă la ceafă, de parcă i se învârte capul, asta va părea ceva firesc. Anchetatorul se va apleca negreşit să vadă ce-i cu cănită căzută şi…

  Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Era ajunul unei sărbători. Sau ajunul execuţiei.

  Însă totul a luat o altă întorsătură. Pe la douăsprezece noaptea, în cabinet a intrat zorit un alt anchetator şi a început să-i şoptească lui Levşin ceva la ureche. Levşin a început să se grăbească, a apăsat pe buton, chemând gardianul să vină după deţinut.

  Şi astfel s-a sfârşit totul… Tenno s-a întors în celulă, a pus bara la locul ei.

  Altă dată, anchetatorul l-a chemat nebărbierit (nu avea nici un sens să ia bara).

  A urmat un interogatoriu de zi. Şi totul s-a desfăşurat într-un mod ciudat: anchetatorul n-a răcnit, l-a descurajat cu prezicerea că va primi între cinci şi şapte ani, n-are de ce să dispere. Şi parcă nu mai avea atâta ură ca să-i crape capul. Ura lui Tenno nu era statornică.

  Punctul culminant trecuse, l se părea că există prea puţine şanse, cu aşa ceva nu te poţi juca.

  Starea de spirit a unui viitor evadat este, poate, chiar mai capricioasă decât a unui artist.

  Şi toată această pregătire îndelungată s-a dus pe apa sâmbetei…

  Dar un fugar trebuie să fie pregătit şi pentru o astfel de eventualitate. El lovise de peste o sută de ori cu bara prin aer, omorâse peste o sută de anchetatori. De zece ori trăise propria evadare în cele mai mici amănunte: în cabinetul anchetatorului, lângă ferestruica pătrată, înainte de postul de gardă, după postul de gardă! – Această evadare îl vlăguise, şi s-a dovedit că el nici n-o începuse!

  Curând i s-a schimbat anchetatorul, a fost transferat la Lubianka. Aici Tenno n-a mai pus la cale nici o evadare (cursul anchetei i s-a părut mai încurajator şi parcă îi lipsea tăria de a evada), însă el observa fără contenire şi elabora planuri de antrenament.

  Să evadezi de la Lubianka? Da’, în general, oare e cu putinţă aşa ceva?… Însă, dacă stai să te gândeşti bine, poate este mai uşor decât de la Lefortovo. Curând începi să te descurci printre aceste coridoare lungi-lungi pe care te duc la interogatoriu. Uneori, pe câte un coridor, întâlneşti săgeţi: „Spre intrarea principală nr. 2”, „Spre intrarea principală nr. 3”. (Te apucă regretul că ai fost atât de nepăsător când erai liber şi n-ai făcut înconjurul Lubiankăi dinainte şi n-ai văzut unde se aflau intrările principale.) însă ceea ce face ca lucrurile să fie mai simple este faptul că aici nu e teritoriul închisorii, ci ministerul, unde există o mulţime de anchetatori şi alţi funcţionari, pe care santinelele nu-i cunosc după figură. Şi, prin urmare, intrarea şi ieşirea se face numai pe bază de permis, iar permisul se află în buzunarul anchetatorului. Iar dacă anchetatorul nu este cunoscut după figură, atunci nici nu este important să semeni cu el leit, ci doar cât de cât. Noul anchetator nu are uniformă de marinar, ci una kaki. Care va să zică, ar trebui să te îmbraci în uniforma lui. Nu-i mare pagubă că n-ai bară metalică, important e să ai tărie, să fii hotărât. În cabinetul anchetatorului există multe alte obiecte, cum ar fi, de pildă, un prespapier de marmură. Şi apoi, nici nu-i obligatoriu să-l ucizi – să-l buimăceşti pentru vreo zece minute şi este de ajuns că să poţi pleca!

  Însă raţiunea şi nişte speranţe vagi în mila nu ştiu cui fac ca voinţa lui Tenno să fie tulburată. Doar la Butârki această povară dispare: prin peticul de hârtie al OSO este înştiinţat că a primit douăzeci şi cinci de ani de lagăr! El semnează şi simte că i s-a luat o piatră de pe inimă, surâsul i-a înflorit pe buze şi cât de uşor îl poartă picioarele în celula celor condamnaţi la douăzeci şi cinci de ani. Acest verdict îl eliberează de umilinţă, de compromisuri, de supunere, de slugărnicie, de cei cinci-şapte ani prăpădiţi care îi fuseseră Promişi: douăzeci şi cinci de ani, mama cui v-a făcut? Deci nu am ce aştepta de la voi, deci – să fugim!

  Ori moartea. Dar oare moartea este mai rea decât un sfert de secol de robie. Simpla tunsoare la zero după judecată – o simplă tunsoare – pe cine deranja ea?

  — Tenno a trăit-o ca pe o insultă, ca pe un scuipat în plină faţă.

  Acum trebuie să găsească aliaţi. Şi să studieze istoria altor evadări, în această lume, Tenno este un novice. Oare n-a evadat nimeni, niciodată?

  De câte ori am trecut toţi, în urma gardianului, prin aceşti pereţi despărţitori de fier care taie coridoarele de la Butârki, dar oare mulţi dintre noi au observat ceea ce Tenno vede dintr-o ochire: că uşile acestor despărţituri au încuietori duble, însă gardianul descuie doar una, şi despărţitura se deschide. Iar cea de a doua încuietoare înseamnă că, deocamdată, nu funcţionează: trei drugi care pot ieşi din perete ca să intre în uşa de fier.

  În celulă, fiecare se ocupă ba cu una, ba cu alta, Tenno însă caută povestiri despre evadări şi pe participanţii la aceste evadări. S-a găsit chiar unul care a avut de-a face cu aceşti trei drugi de fier: Manuel Garcia Totul se în-tâinplase cu câteva