luni mai înainte. Deţinuţii dintr-o celulă au ieşit să meargă la budă, l-au înhăţat pe gardian (el era, în pofida regulamentului, singur, doar de ani de zile nu se întâmplase nimic, se obişnuiseră cu supuşenia), l-au dezbrăcat, l-au legat, l-au lăsat la toaletă, iar un deţinut a îmbrăcat uniforma lui. Băieţii au luat cheile şi au dat fuga să deschidă toate celulele de pe coridor (pe acest coridor se aflau şi condamnaţi la moarte, asta cădea nu se poate mai bine!) Au început să răsune strigăte, urlete de bucurie, chemări să meargă să slobozească şi alte coridoare şi să pună stăpânire pe întreaga închisoare. Au uitat de prudenţă! În loc să se pregătească în linişte de evadare, şi pe coridor să-l lase numai pe cel îmbrăcat în gardian, au năvălit cu toţii afară făcând mare larmă. Auzind zgomotul, prin vizorul peretelui despărţitor (pereţii sunt instalaţi în ambele direcţii) s-a uitat gardianul din coridorul vecin şi a apăsat pe butonul de alarmă. La această alarmă, de la postul central de pază se blochează şi al doilea rând de încuietori de la pereţii despărţitori, şi gardienii nu au în legăturile lor cheile respective. Coridorul rebel a fost izolat. Au fost aduşi mulţi gardieni; aşezaţi pe două rânduri i-au pus pe răzvrătiţi să treacă printre ei, unul câte unul, lovindu-i care mai de care; au aflat cine au fost instigatorii şi i-au ridicat. Aveau câte douăzeci şi cinci. Li s-au mai adăugat încă pe atâta? Au fost împuşcaţi?

  Expedierea în lagăr. „Căsuţa” de la gara Kazan cunoscută deţinuţilor, izolată, fireşte, ferită de ochii lumii. Deţinuţii aduşi cu dubele, încărcaţi în vagon-zakuri, înainte ca acestea să fie cuplate la trenuri. Soldaţii din escortă, încordaţi, înşiruiţi de o parte şi de alta. Crinii care se smulg să sară la beregată. Comanda: „Escortă – gata de luptă!” – şi clănţănitul ce dă fiori de moarte al închizătoarelor. Aici nu se glumeşte. Peste linii sunt duşi tot cu câinii. Să fugi? Câinele te ajunge.

  Dar un evadat convins, aruncat mereu pentru evadări din lagăr în lagăr, din puşcărie în puşcărie, va avea parte de multe asemenea gări şi de escortări peste linii ferate. Va fi escortat şi fără crini. Dacă te prefaci şchiop, bolnav, de-abia te târăşti, de-abia îţi târăşti săculeţul cu merinde, scurta – escorta va fi liniştită. Şi dacă pe linii vor fi multe garnituri de trenuri, poţi uşor să-ţi pierzi urma printre ele! Aşadar: să-ţi arunci lucrurile, să te apleci şi s-o zbugheşti pe sub vagoane! Însă când te apleci, acolo, dincolo de garnitură, zăreşti cizmele în mişcare ale escortei de rezervă… Totul este prevăzut Şi nu-ţi mai rămâne decât să te prefaci că ai căzut din pricina slăbiciunii şi ai scăpat lucrurile pe jos. Ce bine ar fi dacă ai avea norocul ca pe alături să treacă un alt tren în viteză! Să traversezi linia chiar pe sub nasul locomotivei: nici o escortă nu va alerga după tine! Tu rişti pentru libertate, dar el? Şi până trece trenul, tu ai dispărut! Insa pentru asta îţi trebuie un noroc dublu: un tren la momentul potrivit şi să nu-ţi rămână picioarele sub roţi.

  De la „tranzitul” din Kuibâş^ev, deţinuţii sunt duşi la gară cu camioanele: se formează un eşalon „roşu”. În tranzit, de la un borfaş de prin partea locului, „cu mare respect pentru cei care evadează”, Tenno primeşte două adrese la care poate apela pentru prim ajutor. El comunică aceste adrese celor doi amatori de evadare şi se înţelege cu ei: toţi să se străduiască şi să se aşeze în ultimul rând, iar când maşina va micşora viteza la cotitură (şi coastele lui Tenno n-au călătorit degeaba aici de la gară în duba întunecoasă, ele au marcat această cotitură, deşi, cu ochii, el n-ar recunoaşte-o), să sară toţi trei deodată! – La dreapta, la stânga şi îndărăt! Pe lângă soldaţii din escortă, chiar doborâhdu-i! Vor trage, dar nu-i vor nimeri pe toţi trei. Şi nu se ştie dacă vor trage, căci pe străzi sunt oameni. O să-i urmărească? Nu, nu-i pot părăsi pe cei din maşină. Deci vor striga, vor trage în aer. Cine ar putea să-i oprească? Oamenii, trecătorii, poporul nostru sovietic. Ar trebui speriaţi, să creadă că avem un cuţit în mână! (N-aveau nici un cuţit.)

  La percheziţie, cei trei fac manevre şi fac în aşa fel să nu urce în maşină înainte de a se însera, ca să poată urca în ultima. Vine şi ultima, dar nu este un camion de trei tone cu marginile joase, ca şi celelalte, ci un Studebaker cu borduri înalte. Chiar şi Tenno, aşezat, este cu o jumătate de cap mai jos. Studebakerul merge repede. Cortina! Tenno se uită la tovarăşii lui – feţele lor sunt îngrozite. Nu, ei nu vor sări. Nu, ăştia nu sunt fugari convinşi. (Dar tu însuţi ai devenit convins…?)

  În bezna nopţii, la lumina lanternelor, într-un amestec de lătrături, urlete, înjurături şi zăngănit de arme, are loc îmbarcarea în vagoanele de vite. Acum, Tenno nu-şi poate ţine cuvântul: nu izbuteşte să cerceteze exteriorul vagonului său (un fugar convins trebuie să vadă totul la timp, uu-i este permis să scape ceva!).

  În timpul opririlor escorta „ascultă” vagoanele, lovindu-le cu ciocanele de lemn. Ascultă fiecare scândură. Înseamnă că se tem de ceva? Să nu taie scândurile cu ferăstrăul. Deci – trebuie să tăiem!

  S-a găsit (la hoţi) o bucăţică de ferăstrău de mână. Au hotărât să taie o scândură din fundul vagonului de sub priciul de jos. Când trenul o să încetinească, se vor strecura prin gaură, îşi vor da dramul pe şine şi vor rămâne întinşi până va trece şi ultimul vagon. Este adevărat, cunoscătorii spun că la sfârşitul trenului, de obicei, este ataşată o dragă – un fel de râzătoare metalică, ai cărei dinţi coboară până deasupra traverselor, agaţă corpul evadatului, îl târăşte pe traverse, şi, curând, evadatul moare.-

  Toată noaptea, vârându-se pe rând sub prici, ţinând acea bucăţică de ferăstrău de câţiva centimetri, învelită într-o cârpă, taie tenace scândura. E greu. Totuşi