s-a făcut prima crăpătură. Scândura începe să se mişte încetişor. Când au dat-o la o parte. – Se făcuse deja dimineaţă – au văzut în spatele vagonului nişte scânduri albe, nerindeluite. De unde? A, da! Asta înseamnă că la vagonul lor au construit o platformă suplimentară pentru escortă. Aici, deasupra tăieturii se află o santinelă. Scândura nu poate fi tăiată până la capăt.

  Evadările captivilor, ca şi oricare altă activitate omenească, au o istorie a lor, precum şi o teorie a lor. Nu e rău să le cunoşti înainte de a încerca tu însuţi.

  Istoria – reprezintă evadările care au avut loc. Despre tehnologia lor, cekiştii de la secţia operativă nu editează broşuri de popularizare, acumulează experienţă doar pentru ei. Istoria o poţi învăţa de la alţi evadaţi, care au fost prinşi. Experienţa lor este foarte valoroasă, a fost dobândită cu sânge, cu suferinţe, uneori cu riscul vieţii. Dar să descoşi un evadat, trei, cinci, să-i pui să-ţi relateze amănunţit, pas cu pas, evadările lor. – Acesta nu-i un lucru nevinovat, este deosebit de primejdios. Nu este mai puţin periculos decât a întreba: care ştie prin cine se poate intra într-o organizaţie clandestină? Povestirile voastre îndelungi le pot asculta şi denunţătorii. Şi, lucru nu lipsit de importanţă – povestitorii înşişi, când au fost schingiuiţi după evadare şi au fost puşi să aleagă: moartea ori viaţa, puteau să cedeze, să se lase recrutaţi, şi acum să fie momeală, şi nu complice. Una dintre principalele sarcini ale cumetrilor era să stabilească dinainte cine priveşte cu simpatie evadările, cine se interesează de ele şi, devansându-l pe prezumtivul fugar, să-l noteze în dosar, ajungând astfel într-o brigadă disciplinară, de unde îi va fi cu mult mai greu să evadeze.

  Însă din puşcărie în puşcărie, din lagăr în lagăr, Tenno îi chestionează cu ardoare pe evadaţi. El însuşi săvârşeşte evadări, este prins, iar în puşcăriile din lagăr este închis împreună cu alţi fugari, pe care poate să-i iscodească în voie. (Nu însă fără erori. Stepan*, un erou al evadărilor, îl vinde oper-ului Beliaev, agentul operativ din Kenghir, care îi repetă lui Tenno toate întrebările puse de el.)

  Cât despre teoria evadărilor – este foarte simplă: cum te pricepi. Ai evadat – înseamnă că ştii teoria. Ai fost prins – înseamnă că nu ţi-ai însuşit-o îndeajuns. Iar principiile de bază sunt următoarele: se poate evada de la locul de muncă şi se poate evada din zona locativă. De la locul de muncă este mai uşor: sunt multe, iar garda nu este prea sigură de ea, şi cel care evadează dispune de o unealtă. Poţi să evadezi de unul singur: este mai greu, dar nu te vinde nimeni. Se poate evada în grup, e mai uşor, dar totul depinde dacă vă potriviţi unul cu altul, în teorie mai există un principiu: trebuie să cunoşti geografia în aşa fel, încât harta să-ţi lumineze permanent dinaintea ochilor. Insă nici o hartă n-o sa vezi în lagăr. (Fiindcă veni vorba, hoţii habar n-au de geografie, ei socotesc că nordul este ultima închisoare de tranzit unde au suferit de frig.) Şi încă un principiu: să cunoşti oamenii de pe traseul evadării. Mai există şi o indicaţie metodologică: trebuie, clipă de clipă, să pregăteşti Evadarea după un plan, dar în orice moment să fii gata să evadezi când s-a ivit prilejul.

  Iată, de pildă, ce înseamnă când s-a ivit prilejul, într-o zi toţi deţinuţii aflaţi la închisoarea din Kenghir au fost scoşi la făcut chirpici. Brusc s-a stâr-nit o furtună de praf, cum se întâmplă adesea în Kazahstan: totul se întunecă, soarele dispare, valuri de praf şi pietricele mărunte îţi biciuiesc dureros faţa, şi nu poţi să ţii ochii deschişi. Nimeni nu era pregătit să evadeze atât de neprevăzut, însă Nikolai Krâkov a fugit înspre zonă, a aruncat pufoaica peste sârma ghimpată, a sărit, zgâriindu-se tot, de partea cealaltă şi dus a fost. Furtuna a trecut. După pufoaica rămasă în sârma ghimpată şi-au dat seama că a evadat. Au trimis o poteră călare: călăreţii aveau şi câini în zgardă. Insă furtuna rece a spulberat orice urmă. Cât timp a fost căutat de poteră, Krâkov s-a ascuns într-o grămadă de gunoi, însă a doua zi trebuia să plece! L-au prins maşinile împrăştiate prin stepă.

  Cel dintâi lagăr al lui Tenno a fost Novorudnoe, lângă Djezkazgan. Aici era principalul loc unde erai hărăzit pieirii. Tocmai de aici trebuia să fugi! Jur-îm-prejur deşert, când terenuri saline şi dune de nisip, când iarbă sălbatică şi ciulini. Prin unele locuri din această stepă pribegesc kazahii cu turmele lor, prin altele nu trece nimeni. Râuri nu există, şi este aproape imposibil să dai peste o fuitână. Perioada cea mai bună pentru evadări este aprilie şi mai, pe ici, pe colo se mai întâlnesc bălţi de la zăpada topită. Dar acest lucru îl ştiu foarte bine şi paznicii. În această perioadă se înăspresc percheziţiile celor care ies la lucru, şi nu te lasă să iei cu tine nici o bucăţică şi nici o cârpă în Plu5’

  În toamna anului 1949, trei evadaţi – Slobodianiuk, Bazicenko şi Kojin – au riscat s-o apuce spre sud: credeau că vor putea merge de-a lungul râului Sarî-Su spre Kzâl-Orda. Dar râul secase definitiv. I-au prins aproape morţi de sete.

  Ţinând seama de experienţa lor, Tenno a hotărât că nu va evada toamna. El frecventează cu regularitate KVC, căci el nu este fugar, nu este rebel, el face parte dintre acei deţinuţi cu judecată, care nădăjduiesc că spre sfârşitul condamnării lor de douăzeci şi cinci de ani se vor îndrepta. Ajută cu ce poate, promite să participe la spectacolele de amatori cu acrobaţii, mnemotehnică, dar până una-alta, răsfoind tot ce exista în KVC, dă peste o hartă prăpădită a Kazahstanului, pe care cumătrul o scăpase din vedere. Bun. Există un drum vechi de caravane spre Djusalî, trei sute cincizeci de kilometri, s-ar putea să întâlueşti şi vreo fântână. La nod, spre I ş im – patru sute, e posibil să întâlneşti lunci. Iar spre lacul Balhaş