Acestea sunt distanţele. Acestea alternativele…

  Câte nu-i pot trece prin cap unui fugar iscoditor! Uneori, în lagăr, îşi face apariţia o cisternă de vidanjare cu tulumbă. Orificiul tulumbei este foarte gros, Tenno ar putea foarte bine să intre prin el în cisternă şi să stea încovoiat, şi după asta şoferul poate să adune murdării lichide, numai să nu umple cisterna până sus. Vei fi cufundat în necurăţenii, pe drum se poate întâmpla să şi înghiţi, să te îneci, să te sufoci, dar toate astea nu i se par lui Tenno a fi atât de dezgustătoare, precum ispăşirea pedepsei în robie. Se verifică pe sine: oare este pregătit? Este pregătit. Dar şoferul? Acesta e unul de drept comun, pe termen scurt, cu permis de liberă trecere. Tenno fumează cu el, îl studiază. Nu, nu este omul potrivit. El nu-şi va risca permisul ca să ajute pe altul. Are psihologia celor din lagărele de reeducare prin muncă: cine ajută pe alţii este un prost.

  În iama asta, Tenno elaborează planul şi totodată îşi alege patru tovarăşi. Dar în vreme ce, conform teoriei, se desfăşoară cu răbdare pregătirile după plan, într-o zi, cu totul întâmplător este dus la un loc de lucru care doar ce fusese deschis: cariera de piatră. Cariera se afla într-un loc deluros, nu se vedea din lagăr. Acolo nu sunt încă nici turnuri de pază, nici zonă: doar nişte pari înfipţi şi câteva rânduri de sârmă ghimpată, într-un loc, sârma este întreruptă, aici este „poarta”. Şase soldaţi din escortă stau în afara acestei zone mici, dar pe nici o ridicătură.

  Dincolo de ei, mai departe – stepa de aprilie, îmbrăcată încă în iarbă verde şi incendiată de lalele, puzderie de lalele! Inima unui fugar nu poate să suporte aceste lalele şi aerul de aprilie! Poate că acesta e Prilejul? Câtă vreme încă nu eşti suspectat, câtă vreme nu eşti la rejimka – poate acum este momentul să evadezi!

  În această perioadă, Tenno a cunoscut mulţi oameni din lagăr, şi acum formează repede o echipă din patru: Misa Haidarov (a fost în infanteria marină sovietică din Coreea de Nord; ca să scape de tribunalul militar a trecut de partea cealaltă a paralelei 38; dorind să-şi păstreze relaţiile bune, trainice, în Coreea, americanii l-au trimis înapoi – douăzeci şi cinci de ani); Jazdik, un şofer polonez din armata lui Anders (îşi expune biografia în mod sugestiv, arătându-şi cele două cizme desperecheate: „cizmele mele – una de la Hitler, una de la Stalin”) şi Serghei, muncitor la căile ferate din Kuibâşev.

  Tocmai atunci a sosit un camion cu stâlpi adevăraţi şi bobine de sârmă ghimpată pentru viitoarea zonă, exact la începutul pauzei de masă. Echipa lui Tenno, mare amatoare de muncă silnică, şi, mai ales, nerăbdătoare să consolideze zona, s-a oferit voluntară să descarce maşina în pauză. Au urcat în benă. Cum însă era totuşi vremea prânzului, de-abia se mişcau şi discutau între ei. Şoferul se îndepărtase. Toţi deţinuţii erau întinşi care şi pe unde, se încălzeau la soare.

  Evadăm sau nu? N-aveau nimic cu ei: nici cuţit, nici echipament, nici hrană, nici plan. De altfel, din moment ce vor merge cu maşina, Tenno ştie, după harta cea mică: trebuie să meargă spre Djezdî, apoi spre Ulutau. Băieţii s-au înflăcărat: e un prilej! Un prilej!

  De aici spre „poartă”, spre santinelă, terenul coboară în pantă. Curând dramul o coteşte după o colină. Dacă merg cu viteză, n-o să-i nimerească gloanţele. Iar santinele n-o să-şi părăsească postul!

  Au descărcat, pauza încă nu se terminase. Camionul o să-l conducă Jazdik. A sărit jos şi a început să se plimbe pe lângă maşină, în vremea asta, cei trei s-au lăsat alene pe fundul benei, nu se mai vedeau, poate că nu toate santinelele au băgat de seamă unde au dispărut. Jazdik s-a întors cu şoferul: nu Te-am întâfziat cu descărcatul, poţi să-mi dai şi mie o ţigară. Şi-au aprins câte o ţigară. Porneşte motorul. Şoferul a urcat în maşină, dar motorul, parcă înadins, nu vrea să pornească. (Cei trei din camion nu ştiu planul lui Jazdik şi cred că totul a eşuat.) Jazdik s-a apucat să dea la manivelă. Nici aşa nu porneşte. Jazdik a obosit şi îi propune şoferului să facă schimb. Acum Jazdik este în cabină. Şi, brusc, motorul a început să huruie! Şi camionul a pornit pe pantă spre santinela de la poartă! (Mai târziu, Jazdik povestea că a întrerupt alimentarea cu benzină cât timp a fost el la manivelă) Şoferul nu s-a grăbit să urce în cabină, credea că Jazdik va opri. Dar maşina a trecut de „poartă” în viteză.

  De două ori „stai”! Maşina nu se opreşte. Santinelele trag – mai întâi în aer, prea seamănă a greşeală. Poate şi în maşină – fugarii nu ştiu, ei stăteau culcaţi. Cotitură. După colină au scăpat de tirul santinelelor! Cei trei de sus nu se ridică în picioare. Camionul mergea cu viteză îi zdruncina puternic. Şi, brusc, se opreşte – Jazdik scoate un strigăt de disprerare. N-a nimerit dramul! S-au trezit la poarta minei, unde era zona lor, cu turnurile ei de pază.

  Împuşcături. Soldaţii din escortă vin în goană. Fugarii se rostogolesc la pămâut, cu faţa în jos, şi îşi acoperă capul cu mâinile. Escorta îi loveşte cu piciorul, străduindu-se înadins să nimerească în cap, în ureche, în tâmplă şi, deasupra, în şira spinării.

  Regula general umană de slavare – „nu loveşti în cel căzut la pământ” -nu este valabilă în ocnele staliniste! La noi tocmai pe cel căzut îl lovesc. Iar pe cel care stă în picioare îl împuşcă.

  Dar la interogatoriu s-a dovedit ca n-a avut loc nici o evadare! Da! Băieţii susţin într-un glas că aţipiseră în maşină, maşina a pornit şi, deodată, au început să răsune împuşcături, era prea târziu să mai sară jos, puteau fi nimeriţi de gloanţe. Dar Jazdik? Lipsit de experienţă, a scăpat