zile întregi singură-singurică, nici nu se urneşte din loc, ghiceşte în cărţi sau se priveşte în oglinjoară, mi-o arătă din prag Şatov. El nu-i dă nimic de mâncare. Bătrânica din pavilion îi mai aduce din când în când de pomană câte ceva; cum de-o lasă cu lumânarea aprinsă!

  Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n-ar fi fost de faţă.

  — Bună ziua, Şatuşka! îi zâmbi m-lle Lebeadkina.

  — Ţi-am adus un musafir, Maria Timofeevna, zise Şatov.

  — Musafirul să fie bine-venit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, nu-mi amintesc să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele lumânării şi imediat i se adresă lui Şatov (iar de mine nu se mai ocupă deloc în tot timpul convorbirii, ca şi cum n-aş fi fost prezent lângă ei). Te-ai cam plictisit probabil stând singur şi umblând de colo până colo prin cameră? râse ea dezvăluind două şiraguri de dinţi superbi.

  — M-am şi plictisit, dar şi pe tine am vrut să te văd.

  Şatov trase mai aproape de masă banca; se aşeză invitându-mă şi pe mine lângă el.

  — Sunt totdeauna bucuroasă să stau de vorbă cu tine, numai că tare-mi vine să râd de tine, Şatuşka, parcă eşti un călugăr. De când nu te-ai mai pieptănat? Ia să-ţi aranjez eu părul, şi scoase din buzunar un pieptene mic. Cred că de atunci când te-am pieptănat ultima oară nici nu ţi-ai mai atins părul?

  — N-am nici pieptene, râse Şatov.

  — Adevărat? Îţi fac eu cadou unul, dar nu pe acesta, ci un alt pieptene, să-mi aduc numai aminte.

  Cu aerul cel mai serios, ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi o cărare, apoi se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine dacă totul e în ordine, şi-şi vârî iar pieptenele în buzunar.

  — Mă uit la tine, Şatuşka, clătină ea din cap, eşti un om cu scaun la cap dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minunez; nu înţeleg cum poate un om să se plictisească. Tristeţea nu este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sunt veselă.

  — Şi când vine fratele tău, tot veselă eşti?

  — Vorbeşti de Lebeadkin? El e lacheul meu şi mi-e totuna dacă e aici sau nu. Îl strig: „Lebeadkin, adu-mi apă; Lebeadkin, adu-mi papucii”, iar el aleargă; uneori mă prinde şi păcatul să râd de el, atât e de caraghios.

  — Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, adresându-mi-se, Şatov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un lacheu; am fost de faţă când îi striga: „Lebeadkin, adu-mi apă” şi râdea în hohote; toată diferenţa e că el de fapt nu aleargă după apă, ci o bate pentru asta; dar ea nu se teme deloc. Are nişte crize nervoase, aproape zilnic, care îi atacă memoria, încât după aceste crize uită totul, tot ce se întâmplase cu câteva minute înainte, şi e mereu în deficienţă cu noţiunea de timp. Crezi că ea mai ţine minte cum am intrat? Poate că şi ţine minte, dar sunt sigur că-şi închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum, şi pe dumneata, şi pe mine, altcineva decât suntem noi în realitate, deşi a reţinut că eu sunt Şatuşka. N-are nici o importanţă că spun toate astea cu glas tare; din clipa în care omul nu vorbeşte cu ea, încetează să-l mai asculte şi se avântă în lumea ei de visuri; exact: se avântă. E o visătoare nemaipomenită; câte opt ore pe zi e în stare să stea într-un loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă până acum poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina probabil mâine. Uite-acum, s-a apucat să dea în cărţi…

  — Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum trebuie, prinse deodată firul Maria Timofeevna, la auzul ultimului cuvânt şi, fără să se uite, întinse mâna stângă spre chiflă (probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). Apucă în sfârşit chifla, dar după ce o ţinu un timp în mâna stângă, captivată de reluarea conversaţiei, o lăsă pe masă cu o mişcare mecanică şi fără să fi muşcat măcar o dată.

  — Îmi cade mereu acelaşi lucru: un drum, un om rău, nişte urzeli din partea cuiva, aşternut de moarte, o scrisoare de undeva, o veste neaşteptată – cred că sunt minciuni toate, ce zici, Şatuşka? Dacă mint oamenii, de ce să nu mintă cărţile? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus odată maicii Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea pe la mine în chilie să ghicească în cărţi pe ascuns de maica stareţă. Şi nu numai ea, veneau şi altele. Se miră, clătină din cap, pun ţara la cale, iar eu râd. „Da’ de unde, zic, maică Praskovia, să-ţi pice scrisoare când de doisprezece ani nu ţi-a venit nimic?” Ginerele ei a dus-o pe fiică-sa undeva prin Turcia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareţă (e de neam de cneji), era la dânsa şi o doamnă oarecare aflată în trecere, mai visătoare, şi un călugăraş, tot în trecere, venit de la muntele Athos, un omuleţ destul de caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest călugăraş îi adusese în dimineaţa aceea maicii Praskovia din Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi valetul de caro ce înseamnă, o veste neaşteptată! Bem noi ceai, iar călugăraşul de la muntele Athos îi spune maicii stareţe: „Cel mai mult, cuvioasă maică stareţă, a binecuvântat Domnul Dumnezeu mănăstirea dumneavoastră prin aceea că ţine în sânul ei o comoară atât de preţioasă”. „Ce comoară?”, întreabă maica stareţă. „Maica Lizaveta cea săracă cu duhul.” Lizaveta aceea scrântită era zidită în ograda mănăstirii într-o cuşcă cam de un stânjen lungime şi cam de doi arşini înălţime; stă ea după zăbrelele acelea de fier de şaisprezece ani, iarna şi vara într-o cămaşă de pânză, şi tot scormoneşte