cu un pai sau cu o surcea prin cămaşa ei împungând în pânză şi nu spune nimic, nu se piaptănă, nu se spală de şaisprezece ani. Iarna i se vâră un cojocel printre gratii şi în fiecare zi i se strecoară câte o coajă de pâine şi o cană cu apă. Credincioşii o privesc, se minunează, oftează şi lasă câte un bănuţ acolo. „Ţi-ai găsit comoară, răspunse maica stareţă (s-a supărat; nu putea s-o sufere pe Lizaveta). Lizaveta asta numai din răutate stă aşa, din încăpăţânare, şi totul la ea este o prefăcătorie.” Nu mi-a plăcut asta deloc; îmi pusesem tocmai în gând să mă sihăstresc şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi natura sunt acelaşi lucru.” Cu toţii strigară atunci într-un glas: „Asta-i bună!”. Stareţa a râs, i-a şopti ceva cucoanei, m-a chemat, m-a mângâiat, iar cucoana mi-a dăruit o fundă roz, vrei să ţi-o arăt? Iar călugăraşul s-a apucat să mă povăţuiască, vorbea cu blândeţe şi cu smerenie şi cu multă înţelepciune, se vede; stau şi ascult. „Ai înţeles?” mă întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, în pace.” Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Şatuşka. Între timp îmi şopteşte, ieşind din biserică, una dintre maicile trimise la noi spre pocăinţă, fiindcă prorocea: „Născătoarea de Dumnezeu ce este după tine?”. „Maica tuturor, răspund, nădejdea neamului omenesc.” „Aşa, zice, născătoarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare, şi mare este de aceea bucuria omului. Şi orice durere lumească şi orice lacrimă pământească sunt pentru bucuria noastră; iar când ai udat pământul sub tine cu lacrimile tale ca să pătrundă la o jumătate arşin adâncime, atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Şi nu vei mai avea, zice, nici o amărăciune; asta este, zice, prorocirea.” M-au atins adânc în suflet aceste cuvinte. Şi am început de atunci să fac la rugăciuni, închinându-mă până la pământ, să sărut de fiecare dată pământul; îl sărut şi plâng. Şi uite, crede-mă, Şatuşka: nimic rău nu există în aceste lacrimi; şi chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. Plecam câteodată pe malul lacului: de o parte mănăstirea noastră, de cealaltă, muntele nostru cu vârf ascuţit; aşa se şi cheamă, Muntele Ascuţit. Urcam pe acest munte, mă întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pământ şi plângeam, plângeam şi nu mai ştiam de cât timp plâng şi nu mai ştiam eu atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu faţa în urma mea, iar soarele era la apus, un soare mare, falnic, frumos – îţi place să priveşti soarele, Şatuşka? E bine, dar e trist. Îmi întorceam iar faţa spre răsărit; iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac ca o săgeată îngustă şi lungă, lungă ca de o verstă, până la ostrovul din lac; iar ostrovul acela de piatră îl spinteca în două, şi când îl spinteca în două, atunci mă apuca tristeţea şi dorul; atunci îmi venea şi memoria, mă tem de înserare, Şatuşka. Şi îmi plâng mereu copilaşul…

  — Păi, l-ai avut? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot timpul cu luare-aminte.

  — L-am avut, fireşte: mititel, roz, cu unghiuţe aşa, mici, mici de tot, şi toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi amintesc că era băiat, ba că era fetiţă. Şi când l-am născut atunci, l-am înfăşurat în batist şi în dantele, l-am legat cu panglicuţe roz, l-am acoperit cu floricele, am făcut şi o rugăciune asupra lui şi l-am dus aşa, nebotezat; îl port eu astfel în braţe prin pădure şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai ales plâng că l-am născut, iar bărbatul nu mi-l amintesc.

  — Poate că ai avut şi un bărbat? întrebă prudent Şatov.

  — Mă faci să râd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate că l-am avut, dar ce folos că l-am avut, când de fapt e ca şi cum nu l-am avut? Ei, poftim, ghici ghicitoarea mea, că nu-i aşa de grea? surâse ea.

  — Şi unde ţi-ai lăsat copilaşul?

  — L-am lăsat în heleşteu, suspină ea.

  Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor.

  — Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e numai o aiureală, ce zici?

  — Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea îngândurată şi fără să se mire. În privinţa asta nu-ţi voi spune nimic, poate că nici n-am avut; după mine, din partea ta nu-i decât o simplă curiozitate; eu tot am să-l plâng şi de aici încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit? Şi lacrimi mari sclipiră în ochii ei. Şatuşka, Şatuşka, dar e adevărat că te-a părăsit nevasta? zise ea, punându-şi amândouă mâinile pe umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Şatuşka, mi s-a arătat aşa un vis: vine el iar la mine, îmi face semn cu mâna, mă cheamă: „Pisicuţa mea, zice, pisicuţa mea, vino la mine!” şi uite la vorba aceasta, „pisicuţă”, m-am bucurat cel mai mult: mă iubeşte, îmi zic.

  — Poate că va veni şi aievea, murmură încet Şatov.

  — Ba nu, Şatuşka, n-a fost decât un vis… nu vine aievea. Cunoşti cântecul:

  Nu-mi trebuie palate, Colea-n chilia mea, Cu rugi înfocate, Domnului pentru tine m-oi ruga.

  — Of, Şatuşka, Şatuşka, scumpul meu, de ce nu mă întrebi nimic niciodată?

  — Păi, tot n-ai să-mi spui, de aceea nu te întreb.

  — Nu-ţi spun, nu-ţi spun, taie-mă în bucăţi, tot nu-ţi spun, zise ea aprinsă, arde-mă şi nu-ţi spun. Şi oricât ar trebui să îndur, nu voi spune, nu vor afla oamenii!

  — Ei, vezi, fiecare cu ale lui, care vasăzică, murmură şi mai încet Şatov, aplecându-şi tot mai mult capul.

  — Şi dacă m-ai ruga, totuşi poate că ţi-aş spune, poate că ţi-aş spune! repetă ea extaziată. De ce