nu mă rogi? Roagă-mă, roagă-mă bine de tot, Şatuşka, poate că ţie îţi spun; înduplecă-mă, Şatuşka, ca să mă învoiesc eu singură… Şatuşka, Şatuşka!

  Dar Şatuşka rămase mut; timp de un minut domni tăcerea. Lacrimile se prelingeau încet pe obrajii ei fardaţi; rămase nemişcată, uitându-şi mâinile pe umerii lui Şatov, dar cu privirea dusă cine ştie unde.

  — Ei, dar ce-mi pasă mie de tine, ar fi şi păcat, se sculă brusc în picioare Şatov. Ridică-te puţin! trase el supărat de sub mine banca şi o aşeză pe locul dinainte. Dacă vine el să nu-şi dea seama; e timpul să plecăm.

  — Despre cine vorbeşti, despre lacheul meu? râse deodată Maria Timofeevna. Ţi-e frică! Ei, cu bine, oaspeţi dragi; dar ia ascultă o clipă ce o să-ţi spun. Deunăzi a trecut pe aici acest Nilâci cu Filippov, proprietarul, barbă roşcovană; fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce văd că proprietarul acesta pune mâna pe dânsul şi mi-l ia la rost târându-l prin cameră, iar al meu ţipă: „N-am nici o vină, pentru vina altora sufăr!”. N-ai să mă crezi, ne-am prăpădit de râs cu toţii…

  — Aoleu, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că avea barbă roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fratele tău ca să te scap; iar proprietarul a fost la voi acum trei zile ca să se certe cu voi; ai cam încurcat lucrurile.

  — Ia stai, te pomeneşti că le-am încurcat, poate că ai fost tu într-adevăr. Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri; parcă nu-i totuna pentru el cine-i trage chelfăneala, zise ea râzând.

  — Să mergem, mă trase brusc de mânecă Şatov, am auzit scârţâind portiţa; dacă ne găseşte aici, o stâlceşte în bătăi.

  Nici n-apucarăm să urcăm pe scară, şi în poartă se şi auziră zbierete şi înjurături de om beat. Şatov mă introduse în camera lui şi încuie uşa cu zăvorul.

  — Va trebui să stai câtva timp, dacă nu vrei să izbucnească scandal. Îl auzi cum zbiară ca un porc înjunghiat, probabil iar s-a împiedicat de prag; de fiecare dată cade poticnindu-se acolo.

  Şi totuşi n-am scăpat de scandal.

  VI.

  Şatov rămase în spatele uşii zăvorâte, ascultând ce se petrece pe scară, şi deodată îl văzui sărind înapoi.

  — Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te pomeneşti că nici până-n miezul nopţii nu scăpăm de el. Se auziră câteva izbituri puternice cu pumnul în uşă.

  — Şatov, Şatov, deschide! zbieră căpitanul. Şatov, prietene…

  Am venit să te salut, Am venit să te salut.

  Şi să-ţi spun c-afară mândrul soare.

  Foc r-r-revarsă din tării.

  Cântă-n codru… sindrofii.

  Ca să viu încoace, pui de lele, M-am trezit… de tot… sub răchiţele…

  Ca sub vergi, ha, ha, ha!

  Orice păsăruică… are sete.

  Aş mai bea, că nu-s vreun gorobete, Aş mai bea… dar zău dacă ştiu ce…

  La dracu’ cu această curiozitate prostească! Şatov, înţelegi tu cât de frumos e să trăieşti pe lume!

  — Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar.

  — Deschide odată! Înţelegi tu că există ceva mai sublim decât bătaia… în omenire; există clipe de nobilă simţire… Şatov, eu sunt mărinimos; te voi ierta… Şatov, la naiba cu manifestele, ce zici?

  Tăcere.

  — Înţelegi tu, măgarule, eu sunt îndrăgostit, mi-am cumpărat şi un frac, priveşte, fracul iubirii, cincisprezece ruble; dragostea unui căpitan pretinde respectarea bunei-cuviinţe… Deschide! urlă el sălbatic, bombardând uşa cu pumnii.

  — Cară-te dracului! strigă deodată Şatov.

  — Sclavule! Sclav iobag, şi soră-ta este sclavă, sclavă şi… hoaţă!

  — Iar tu ţi-ai vândut sora.

  — Minţi! Plătesc pentru altul şi ar fi destul un singur cuvânt din partea mea… Îţi dai tu seama cine e ea?

  — Cine? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate.

  — Dar înţelegi tu?

  — Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine?

  — Am curajul s-o spun! Am curajul s-o spun în public! …

  — Mă îndoiesc că vei avea curajul, îl aţâţă Şatov, făcându-mi semn să ascult.

  — Nu îndrăznesc?

  — Eu aşa cred, că nu îndrăzneşti.

  — Nu îndrăznesc?

  — Păi, vorbeşte, dacă nu ţi-e frică de pedeapsa cu bice boiereşti… Eşti un fricos şi încă te pretinzi căpitan!

  — Eu… eu… ea… ea este… bâigui căpitanul cu vocea tremurătoare, emoţionată.

  — Ei? îşi lipi urechea de uşă Şatov.

  Se aşternu o tăcere de cel puţin o jumătate de minut.

  — Ţi-că-losule! se auzi în sfârşit în dosul uşii. Şi căpitanul se retrase repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi împiedicându-se de fiecare treaptă.

  — E şiret şi nici beat nu se trădează, se depărtă Şatov de uşă.

  — Dar despre ce este vorba? întrebai eu.

  Şatov dădu din mână, deschise uşa, ciulind iar urechea spre scară; ascultă mult timp, coborî încetişor câteva trepte. Şi în sfârşit se întoarse.

  — Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată; înseamnă că s-a prăbuşit de cum a intrat şi doarme. E timpul să pleci.

  — Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea?

  — Ei, ce vrei! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi se aşeză la masa lui de scris.

  Am plecat. Un gând neverosimil mi se întărea tot mai mult în închipuire. Mă gândeam cu nelinişte la a doua zi…

  VII.

  Această „a doua zi”, adică acea duminică în care urma să se hotărască irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost una dintre zilele cele mai importante din cronica mea. A fost o zi de surprize, ziua dezlegării unor vechi enigme şi a apariţiei altora noi, o zi care ne dezvălui lămuriri uluitoare, dar care făcu să crească confuzia generală. Dimineaţa, după cum îi este cunoscut cititorului, trebuia să-mi însoţesc prietenul la Varvara Petrovna, potrivit poruncii acesteia, iar la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta