Nikolaevna, ca să-i spun nici eu nu ştiu ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu cum. Între timp însă lucrurile se desfăşurară cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. Într-un cuvânt, a fost o zi de coincidenţe extraordinare.

  Începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, prezentându-ne la Varvara Petrovna exact la ora douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă; nu se întorsese încă de la biserică. Bietul meu prieten era într-aşa fel dispus, mai bine zis indispus, încât acest singur fapt avu darul să-l doboare; aproape extenuat, el se lăsă greoi pe un fotoliu din salon. I-am oferit un pahar cu apă; dar cu toată paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul mâinilor, el refuză cu multă demnitate. Între altele, ţinuta lui se distingea de data aceasta printr-o eleganţă excepţională: cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mână, mănuşi noi de culoarea paiului, ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia ne aşezarăm, că intră Şatov introdus de valet; nu încăpea nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stăpânei. Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mâna, dar Şatov, aruncându-ne o privire scrutătoare, se îndreptă spre un colţ şi se aşeză acolo, fără măcar să ne fi salutat din cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat.

  Rămaserăm astfel câteva minute în deplină tăcere. Stepan Trofimovici începu la un moment dat să-mi şoptească ceva în grabă, dar eu nu-l înţelesei; de altfel, era atât de emoţionat, că renunţă îndată să mai continue. Intră iarăşi valetul ca să îndrepte ceva pe masă; mai exact, să vadă ce facem. Şatov i se adresă brusc, cu glas tare:

  — Aleksei Egorâci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat cu ea?

  — Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică singură, iar Daria Pavlovna a binevoit să rămână în camera ei, sus; nu prea se simte bine, raportă cuviincios şi cu sfătoşenie Aleksei Egorâci.

  Îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar mă hotărâi să-mi feresc ochii. Deodată în faţa intrării se auzi huruit de trăsură şi ecourile surde ale unei forfoteli ce se iscă prin casă ne vestiră că gazda se întorsese. Schiţarăm cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o altă surpriză: răsună zgomot de paşi numeroşi, ceea ce însemna că gazda nu era singură, lucru care într-adevăr părea cam ciudat, întrucât chiar ea ne fixase această oră. În sfârşit se auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă ciudată, aproape în fugă; era exclus să fie Varvara Petrovna. Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu sufletul la gură, pradă unei tulburări teribile. În urma ei, cu pas mai lent, venea Lizaveta Nikolaevna, ţinând-o de mână pe Maria Timofeevna Lebeadkina! Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut.

  Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit, ar trebui să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai amănunţit extraordinara peripeţie prin care trecuse Varvara Petrovna în biserică.

  Mai întâi, pentru această liturghie se adunase aproape tot oraşul: mă refer, bineînţeles, la pătura sus-pusă a societăţii noastre. Se ştia că va asista pentru prima oară de la sosirea sa şi soţia guvernatorului. Notez că la noi se zvonise deja că ea era liber-cugetătoare şi adepta unor „noi principii”. Toate doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu un extraordinar rafinament; de aceea toaletele doamnelor noastre străluceau de data aceasta prin eleganţă şi lux. Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca întotdeauna, modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în ultimii patru ani. Intrând în biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în stânga, în primul rând, şi un fecior aşeză în faţa ei o pernă de catifea pentru îngenuncheri, într-un cuvânt, totul decurse ca de obicei. Se observă însă că de această dată în tot timpul cât ţinuse serviciul divin se rugă cu multă ardoare; avea să se spună mai târziu, când totul se preciză până la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în ochii ei. În sfârşit, liturghia se termină şi protoiereul nostru, părintele Pavel, ieşi ca să-şi rostească predica de sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate; la un moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar părintele ezita. De data aceasta predica lui păru nu ştiu cum, foarte lungă.

  Şi iată că în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o birjă de modă veche, adică una dintre acelea în care doamnele puteau şedea numai pe părţile laterale, ţinându-se de centura birjarului şi clătinându-se la zdruncinăturile trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vântului. Asemenea birje continuă să circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind într-un colţ lângă curtea catedralei, pentru că în faţa porţii de intrare staţionau numeroase trăsuri, ba erau şi jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi-i întinse birjarului patru copeici de argint.

  — Ţi se pare puţin, Vanea?! strigă ea, observându-i expresia de nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic.

  — Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit când te-am luat, dădu din mână birjarul şi o privi gândindu-se probabil: „Ar fi şi păcat să te obijduiesc”; vârându-şi apoi în buzunarul de la piept portmoneul de piele, îi dădu bici calului şi plecă însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. Ironii şi strigăte de mirare o însoţiră şi pe doamna respectivă tot timpul cât merse până la poarta catedralei, printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpânii. Într-adevăr, constituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru toţi apariţia unei asemenea persoane pe stradă într-o mulţime atât de numeroasă. Arăta bolnăvicios de slabă şi şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gâtul lung neînfăşurat, fără basma pe cap, fără scurteică, numai într-o rochie veche de culoare închisă, deşi vremea era destul de răcoroasă în această zi senină de septembrie şi sufla vântul. Avea capul complet gol, cu părul strâns într-un coculeţ minuscul pe ceafă,