– Kolia Jdanok, partenerul lui Tenno în evadarea eşuată de la joagăr. S-a convenit că va conduce maşina S-a convenit, dar Vorobiov este un tip prea hotărât, este tot numai acţiune, ca să se lase pe mâua altuia. Şi când au făcut rost de maşină (în cabină, din ambele părţi, urcă doi fugari cu cuţite, şoferul, palid de spaimă, rămâne între ei participant involuntar la evadare). – Locul şoferului îl ocupă Vorobiov.

  Minutele sunt numărate! Trebuie să sară toţi în camion şi să pornească. Tenuo îl roagă: „Ivan, cedează!” Dar Ivan Vorobiov nu poate să cedeze! Neavând încredere în priceperea lui, Tenno şi Jdanok rămân. Acum sunt doar trei evadaţi: Vorobiov, Salopaev şi Martirosov. Deodată, ca din pământ, vine în goană Redkin, matematician, intelectual, un om ciudat, el nu era un evadat, a ajuns la rejimka pentru altceva. Acum însă era pe aproape, a observat, şi-a dat seama şi, ţinând în mână o bucată de săpun, nu de pâine, sare în camion:

  — Spre libertate? Merg şi eu cu voi!

   (Ca şi cum ar fi sărit într-un autobuz: „Ăsta merge la Razguliai?”)

  Virând, maşina a pornit cu viteză mică pentru ca primele fire de sârmă să le rupă cu bara de protecţie, următoarele revenind motorului şi cabinei, în zona interzisă va trece printre stâlpi, dar pe linia principală a zonei va trebui să doboare stâlpii pentru că sunt aşezaţi în forma tablei de şah. Şi camionul, în viteza întâi, doboară un stâlp!

  Santinelele din turnurile de pază au încremenit: cu câteva zile mai înainte s-a îutâmplat că pe un alt şantier, un şofer beat a doborât un stâlp din zona interzisă. Poate şi ăsta o fi beat?… Santinelele gândesc astfel cincisprezece secunde. Dar în vremea asta a fost doborât stâlpul, camionul a intrat în viteza a doua şi, fără să-şi înţepe cauciucurile, a pornit peste sârma ghimpată. Acum trebuie să tragă! Dar n-au în ce să tragă: protejând santinelele de vuiturile din Kazahstan, turnurile de pază au fost bătute în scânduri dinspre exterior.

  Soldaţii nu pot să tragă decât în direcţia zonei sau oblic. Camionul nu se mai vede, a ieşit în stepă, ridicând nori de praf. Turnurile de pază trag neputincioase în aer.

  Drumurile sunt toate libere, stepa este întinsă, peste cinci minute camionul lui Vorobiov ar fi ajuns la orizont! – Dar absolut întâmplător trece pe aici duba divizionului de escortă, în drum spre autobază, pentru reparaţii. Soldaţii sunt îmbarcaţi numaidecât, şi duba porneşte în urmărirea lui Vorobiov. Şi evadarea a luat sfârşit… La capătul a douăzeci de minute. Fugarii, bătuţi, printre ei şi matematicianul Redkin, simţind cu toată gura însângerată această umiditate cu gust sărat a libertăţii, se îndreaptă, clătinându-se, spre închisoarea lagărului.

  În noiembrie 1951, Ivan Vorobiov mai evadează o dată de pe un şantier de lucru cu. O basculantă, în total şase oameni. Peste câteva zile au fost prinşi. Din auzite, în anul 1953, Vorobiov a fost unul dintre capii răzvrătiţilor din Norilsk, după care a fost închis în centrala din Alexandrovsk.

  Probabil că viaţa acestui om remarcabil, începând cu tinereţea lui antebelică şi lupta la partizani, ne-ar explica multe lucruri din epocă.

  Totuşi, prin lagăr s-a răspândit zvonul: au străpuns – extraordinar! I-au prins – întâmplător! Şi numai după zece zile, Batanov, fost cursant la şcoala de aviaţie, cu încă doi prieteni, repetă manevra: pe un alt şantier, ei străpung zona şi încep să gonească! Insă nu gonesc pe drumul cel bun, în graba mare au greşit şi nimeresc sub tirul turnului de pază de la vărărie. A fost nimerit un cauciuc şi camionul s-a oprit. Soldaţii, înarmaţi cu automate, i-au înconjurat: „Afară!” Să iasă? Ori să aştepte până ce îi vor scoate de ceafă? Unul dintre cei trei – Pasecinik, a executat comanda, a ieşit din maşină şi numaidecât a fost secerat cu rafale furioase.

  În vreo lună de zile, în Ekibastuz au avut loc trei evadări, dar Tenno nu evadează! El suferă. Imitaţia zeloasă îl roade. Din afară toate greşelile se văd mai bine şi întotdeauna ţi se pare că tu ai fi făcut mai bine. De pildă, dacă la volan ar fi fost Jdanok, nu Vorobiov, îşi zice Tenno, ar fi putut scăpa şi de dubă. Îndată ce camionul lui Vorobiov a fost oprit, Tenno şi Jdanok s-au apucat să discute cum trebuie să evadeze ei.

  Jdanok este un tip oacheş, mic de statură, foarte sprinten, cu apucături de borfaş. Are douăzeci şi şase de ani, e bielorus, a fost dus în Germania, la nemţi a lucrat ca şofer. Pedeapsa lui – tot douăzeci şi cinci de ani. Când se înflăcărează este plin de energie, se consumă pe de-a-ntregul în muncă, într-un elan, într-o bătaie, într-o evadare, îi lipseşte, de bună seamă, stăpânirea de sine, dar aşa ceva are, pentru doi, Tenno.

  Totul le sugerează că trebuie să fugă de la vărărie. Dacă nu vor putea cu maşina, de maşină vor face rost în afara zonei, însă înainte ca acest proiect să fie zădărnicit de escortă ori de agentul operativ, Lioşka Ţiganul (Navruzov), brigadierul lor, un cline, un slăbănog, dar care a băgat groaza în toţi şi a ucis în viaţa lui de lagăr zeci de oameni (ucidea cu uşurinţă pentru pachete cu alimente, chiar şi pentru un pachet de ţigări), îl trage deoparte pe Tenno şi îl avertizează:

  — Eu sunt fugar şi îi iubesc pe fugari. Priveşte, corpul meu este ciuruit de gloanţe, asta-i evadarea din taiga. Ştiu că şi tu ai vrut să evadezi cu Vorobiov. Dar să nu evadezi de la locul de muncă: aici eu sunt răspunzător, mă vor condamna din nou.

  Îi iubeşte pe fugari, dar pe sine de două ori mai mult! Lioşka Ţiganul este mulţumit de viaţa lui de dine şi nu va lăsa pe nimeni să i-o strice. Iată ce înseamnă „dragostea de libertate” pentru un hoţ.

  Poate că, într-adevăr, evadările din Ekibastuz au devenit prea monotone? Toţi evadează din zonele de lucru, nimeni din zona